Amadou Diouma Niang,
Asociaţia Cultura Păcii
A sosit prima dată în România acum mai bine de 35 de ani, a făcut apoi studii economice și deși a fost plecat pentru o vreme, a rămas definitiv legat de noua sa țară. De trei ani a devenit cetățean român, dar este în același timp și unul din liderii comunității egiptene de aici. Pentru Abdelkader Radwan, România rămâne o dragoste pe care nu prea o poate explica.
A trecut mult timp de la venirea dvs în România. Cu ce ocazie s-a întâmplat acest lucru?
Am venit în România într-o zi de marţi, 2 octombrie 1973, în ajunul războiului de Yom Kippur. În Bucureşti am stat doar trei zile şi apoi am plecat la Craiova, unde eram repartizat de Ministerul Învăţământului pentru a face anul pregătitor. Sâmbătă 6 octombrie a început războiul israeliano-arab.
În anul universitar 1974-1975 am început studiile la Academia de Studii Economice (ASE). M-am înscris la secția de Relaţii Economice Internaţionale. Vreau să precizez că înainte de a veni aici am făcut Facultatea de Comerţ în Egipt şi am lucrat în Ministerul de Finanțe aproape doi ani de zile. Apoi m-am mutat în aparatul central din agricultură, sub conducerea lui Ahmad Younes, o personalitate foarte cunoscută în politica egipteană, care m-a trimis aici pentru studii. Am absolvit ASE-ul în 1978.
Nu v-a prins războiul acasă, dar între timp v-a găsit în România cutremurul din ´’77.
Da, pe 4 martie. Eram lider al Adunării Arabe Naseriste. Am ajutat victime ale cutremurului, până la ora două dimineaţa. Eram un grup de 25 de studenți egipteni şi ulterior am donat sânge. Atunci mi-am aflat grupa mea sanguină.
În cele din urmă, inclusiv în urma intervenției armatei, situația a intrat în normal. Regimul comunist a reuşit să se descurce fără ajutor extern, dar preţul plătit de populaţie a fost scump.
V-aţi întors apoi în Egipt, dar nu pentru foarte mult timp.
Am plecat în Egipt în octombrie 1978 şi în noiembrie am revenit, pentru că m-am întâlnit acolo cu un om de afaceri egiptean, Faouzi Khalil Fadros, care avea acces la nişte burse. Ne-a oferit câte o bursă, mie şi fiului său, şi astfel m-am întors în România, aşteptând să vină bursa. Am fost convocat pe 12 ianuarie 1979 la protocol pentru a fi informaţi că ne putem înscrie la doctorat. La terminarea studiilor, am vrut să susțin doctoratul pe 8 aprilie, zi care coincide cu ziua mea de naştere dar şi cu ziua căsătoriei. Din păcate, nu s-a putut pentru că unul dintre membrii comisiei a fost plecat în delegaţie în Libia, motiv pentru care susţinerea a fost amânată o săptămână. În final, am susţinut teza pe 15 aprilie.
Aşteptând diploma mea de doctorat în original, am trimis o copie a certificatului provizoriu în mai multe ţări. Am primit două aprobări din Algeria. Am ales Universitatea din Anaba unde am predat până în 1990.
Dar nu a existat an în care să nu fi venit în vacanţă în România. Veneam şi iarna şi vara. O periodă am împărţit vacanţele în felul următor: dacă mergeam iarna în Romania, petreceam vara în Egipt. În 1990 m-am întors definitiv în România cu familia mea. În următorul an, am început o afacere, până în 1997, an în care am dus copiii la Leiden, în Olanda, unde s-au stabilit.
Acum aveți doi copii mari, Khaled şi Linda…
Da, Khaled are 31 de ani. A studiat euro-business. După studii s-a întors în ţară şi lucrează la Oracle. Sora lui, Linda, are 28 de ani, a facut Facultatea de Psihologie și lucrează o la firmă multinaţională.
Fiindcă nu puteaţi să staţi mult timp departe de România, aţi lăsat copiii în Olanda şi v-aţi întors în ţară. De unde atâta iubire pentru România?
Cum v-am spus mai devreme, când eram în Algeria, nu trecea un an fără să venim în vacanţă în România, cel puțin o dată. În Egipt mă simt ca un turist. Nu mai pot să trăiesc acolo. Nu îmi explic iubirea mea pentru România. În Olanda m-am plictisit după trei luni de şedere.
Mă simt român, chiar dacă Egiptul e ţara mea de origine. Acolo merg ca un turist, dar merg cu dor să mă întorc aici.
Olanda e mai civilizată decât România dar, după două-trei luni, număram zilele să mă întorc aici. Nu pot să stau departe. Cred că este vorba despre amintirile din perioada studiilor, de oameni, de relaţiile sociale, poate de natură, de sociabilitatea oamenilor… Nu ştiu.
Acum trei ani aţi dobândit cetăţenia română, dar nu fără multe probleme
Da. A fost greu, fără exagerare. Am dat examenul de cetăţenie în mai 2003. Am primit scrisoare de respingere la un an de la examen. Din 45 de întrebări am greșit la trei. Am dat în judecată Ministerul Justiţiei şi am câștigat printr-o hotărâre judecătorească definitive pronuntaţă pe data de 6 septembrie.
Lupta nu s-a terminat însă acolo. A durat trei ani până să depun jurământul. Am depus un memoriu la Ministerul Justiţiei, apoi la Preşedinţie şi la Avocatul Poporului. Şi peste tot mi se spunea să stau liniştit că e doar o formalitate. În sfârşit, am depus jurământul pe 30 noiembrie 2007, chiar de sfântul Andrei.
Ar fi bine ca fiecare străin care dobândeşte cetăţenia română să arate că e un exemplu bun. Să nu regret românii ca i-au dat cetăţenia.
Vă simţiţi discriminat?
Vă spun sincer, eu nu mă bag în situaţii în care să ajung să mă simt aşa. Fac tot posibilul să evit să mă duc unde aş putea fi discriminat sau unde să mă simt discriminat.
Comunitatea egipteană de aici e destul de mare. Ce fel de activităţi aveți în cadrul Asociaţiei Egiptenilor din România?
Pe 23 iulie, în fiecare an, ambasada Egiptului organizează o mare recepţie pentru părintele Revoluţiei. Iarăși, ne întâlnim în Ramadan, de Bairam sau Aid. În cadrul asociaţiei ar trebui să avem cam două întâlniri pe an. De fapt, din 1991 până acum trei ani, am fost vice-preşedintele Asociaţiei Egiptenilor din România.
Spuneaţi că există foarte multe asemănări între România şi Egipt. Ne puteţi enumera câteva dintre ele?
Prin România trece fluvial Dunărea, care parcurge mai multe ţări şi se varsă apoi în Marea Neagră. La fel e cazul și cu Nilul, care se varsă în Mediterana, traversând Egiptul.
Apoi, țara mea de origine a fost ocupată de turci timp de peste patru sute de ani. Românii, la fel, au fost sub influenţa turcilor cam tot atâta timp.
Oraşul Sinaia de aici este făcut după Sinai din Egipt. Vă pot arăta o pagină scrisă în româneşte de stolnicul Mihai Cantacuzino şi de mama lui, Elena, pe când au fost în Egipt în secolul al XVIIlea. Au fost la Sinaia, în Egipt, iar când s-au întors au făcut o mănăstire care poartă același nume. Aceasta s-a dezvoltat şi în jurul ei a crescut oraşul Sinaia.
Nu în ultimul rând, să mai spun că românii au participat la construirea canalului Suez.
Mai tineţi legătura cu familia şi prietenii dvs din Egipt?
Bineînțeles, mai ales prin intermediul internetului şi al telefonului. Fratele meu a venit aici şi a făcut studiile doctorale, între anii 1994 şi 1997. Şi mama a venit aici de trei ori, împreună cu una din surorile mele.