Unul dintre cele mai limpezi răspunsuri pe care le-am auzit recent din partea unui emigrant cu privire la mobilul nomadismului său este că își caută un loc unde să rămână. Ivana Müller, coregraf și performer de origine croată, trăiește în prezent la Amsterdam și la Paris și îi place să se autodefinească ca străin, simțindu-se foarte confortabil cu această identitate. Ca artist de succes, proiectele sale beneficiază de susținere din fonduri publice în fiecare dintre țările în care Müller locuiește. Așa cum ea însăși recunoaște, din punctul acesta de vedere se poate foarte bine spune că este artist olandez, francez, german, toate în același timp și fără exclusivități.
Mobilitatea artiștilor în spațiul european este un fenomen în creștere început în anii ‘90 și a adus cu el numeroase modificări, atât în procesul lor artistic, cât și în gradul de legitimare pe care circulația li-l conferă în țările lor de origine. Pentru un artist care a intrat pe piață la nivel european nu mai contează, într-adevăr, unde este bazat, ci unde alege să rămână – a devenit cetățean european.
De bună seamă însă că situația mobilității din domeniul artistic este similară și în alte domenii profesionale care impun circulația pe baza extinderii diverselor piețe. Toate bune și frumoase la nivelul acesta. Care sunt însă condițiile politice locale actuale cu care se confruntă și la ce se expun unii dintre cei care rămân pe traseul acestei circulații și, împreună cu ei, toate categoriile de imigranți, în special cei problematici (refugiați, imigranți ilegali, etc.)?
Politicianismul anti-imigranți este în creștere în Europa în perioada din urmă, hrănit în bună măsură de criza economică. În a doua săptămână a lui septembrie, informează Reuters, la Berlin a făcut rumoare anunțul fondării unui alt Partid al „Libertății”, după modelul celui din Olanda, de către Rene Stadtkewitz, un politician exclus anterior pentru vederile sale extremiste din Partidul Creștin Democrat (CDU) condus de Angela Merkel. O figură încă necunoscută în Europa, Stadtkewitz își adună votanți în Germania pledând pentru demolarea moscheilor și pentru tăierea fondurilor de asistență pentru musulmani. Între timp, corespondentul său olandez, Geert Wilders, a devenit în doar câteva luni speranța partidelor de centru-dreapta din Olanda în formarea unui guvern minoritar, iar în cazul eșecului acestei coaliții și a organizării unor noi alegeri, se estimează că partidul său va obține majoritatea. Pe de altă parte, este binecunoscută recenta poziție a Franței care, prin expulzarea rromilor și-a atras dezaprobarea Națiunilor Unite și a Parlamentului European. Între țările europene, Italia a primit cei mai mulți emigranți anul trecut, iar Liga Nordică a lui Umberto Bossi a promovat legi aspre împotriva imigranților ilegali (pedepse cu închisoarea) și chiar a celor care îi ajută. Recentele alegeri din Suedia au adus în Parlament pentru prima dată Democraţii Suedezi, partid de extremă dreapta, anti-islamic şi care militează pentru înăsprirea legislaţiei în domeniul imigraţiei. În același timp, potrivit Eurostat, aproape 12.3 % din cele 46 de milioane de locuitori ai Spaniei sunt străini, faţă de o medie europeană de 6.4%. Cotidianul El Mundo atribuie aceste cifre „exorbitante” guvernului socialist şi „politicii sale nebune de imigraţie” şi consideră că „este necesar să fie pusă în mişcare o politică restrictivă” pentru a stabiliza fluxul migrator din Spania.
Care este părerea experților despre toate aceste procese politice în curs? Heather Grabbe, director al Institutului pentru o Societate Deschisă din Bruxelles spune că politicienii își dau seama foarte bine că prin interesul lor pentru imigrație se conectează la temerile votanților cu privire la o mulțime de subiecte – de la economie la slujbe, la globalizare, la schimbare și la un viitor din ce în ce mai nesigur. “După al doilea război mondial, popoarele din Europa și-au dezvoltat o stare de confort și acum își văd acum acest confort amenințat”, susține Grabbe. „Rezultatul este că toleranța nu mai este apreciată ca o valoare europeană, chiar și în țările care erau mândre că sunt deschise și liberale.”
Pe de altă parte, cu privire la legătura dintre criza economică și imigrație, „suntem martori nu la un nou trend, ci la adâncirea și acelerarea unui proces care era în curs”, spune Dominique Moisi de la Institutul Francez pentru Relații Internaționale din Paris. „Politicienii se joacă cu focul, întrucât reacțiile pe această temă [a confortului amenințat] merg foarte adânc și s-ar putea să nu dispară după ce criza economică se va fi încheiat.”
Lărgirea Europei și toate mecanismele de includere aferente au condus la un proces cu efecte diametral opuse. Pe de o parte, valorile europene se văd împlinite în crearea unor identități atât de fluide și complexe precum cea a artistului mobil din ziua de azi, despre care am vorbit la început. Pe de altă parte, același proces care a creat deschidere pentru unele categorii de imigranți, creează închidere la altele, atunci când există implicații majore asupra comunităților locale, precum factorului economic (dar nu numai). Iar aceasta nu poate decât să pună sub presiune nivelurile de decizie pentru a găsi soluții noi, adaptate schimbărilor la care asistăm.