Corespondent de presă stabilit în România

Aflat în şedere legală si continuă în România de peste 20 ani, Viacheslav Samoshchin e unul dintre cei mai vechi corespondenţi străini de presă la ora actuală. De naţionalitate rus, Samoshchin se simte în siguranţă în România, ţară pe care o adoră.

Aţi trăit pe viu revoluţia romană din 89?

Bineînţeles, am văzut această revoluţie. Când am venit atunci în România am fost şeful biroului Agenţiei ruse de presă, RIA „Novosti” care există şi acum şi am fost în această calitate până în iunie ‘97. După care, văzând că în Rusia nu mai există redacţia mea de unde am plecat eu în România, nu mai există nici agenţia „Novosti” în formatul ei de odinioară, când era o agenţie puternică, văzând că tot ce a avut ea s-a distrus în perioada de tranziţie, am preferat să nu mă mai întorc deocamdată în Rusia, cu atât mai mult, cu cât a fost vorba de o Rusie elţinista, o Rusie care s-a transformat mult şi nu neapărat în bine. Adică speranţele noastre pentru democraţie s-au cam risipit la începutul anilor ’90, cu afirmarea regimului Elţîn. Acest regim, după trasul cu tunul în parlament, s-a transformat într-un regim oligarhic şi nu prea am avut pofta să am de-a face cu el. Mi-am propus să mai stau aici, să mă ocup de ziaristica mea, să scriu pentru ziarele ruseşti despre România. Cu alte cuvinte, să-mi continui mandatul, dar pe cont propriu. Bine, în curând am fost angajat de ziarul „Izvestia” cu care am negociat şi am devenit corespondent al ziarului respectiv la Bucureşti. Peste un an ziarul şi-a schimbat proprietarul, şi acesta a desfiinţat reţeaua de corespondenţi de peste hotare. Asta m-a făcut să trec la alt ziar, o publicaţie cotidiana, „Nezavisimaya” Gazeta, un ziar foarte popular, destul de nou, care s-a născut tocmai la sfârşitul Perestroikai. Am lucrat acolo timp de 3 ani după care iarăşi au început problemele, de această dată, între redactorul-sef al acestei publicaţii, Vitali Tretiakov (de altfel, fost coleg de-al meu de la agenţia „Novosti”) şi patronul ei, nimeni altul decât Boris Berezovski, unul din cei mai tari oligarhi din perioada Elţîn care, de fapt, era numărul doi după Elţîn, alături de Tatiana, fiica lui Elţîn. Acest duet, de fapt, a condus Rusia în zilele în care Elţîn era beat. Adică intra în beţie pentru o săptămână, două… Acest magnat, după ce a venit Putin, a vrut să-şi transforme ziarul în altceva, Tretiakov n-a acceptat şi a plecat. Atunci a venit noua conducere care a desfiinţat şi ea toata reţeaua de corespondenţi din străinătate. Şi eu aşa, pe aceasta cale, am nimerit la săptămânalul „Moskovskie Novosti”, cealaltă publicaţie foarte populara în Rusia, care, după cum se spunea, era, în perioada de glasnost şi democratizare, „liderul perestroikăi”. Deci, am lucrat şi la acest săptămânal, fiind corespondent de aici, pană în decembrie 2007 când patronul acestuia, Haidamac, un alt oligarh, a decis să-şi închidă publicaţia. Atunci acest Haidamac se ascundea în Israel, fiind timp de mulţi ani urmărit de instanţa judecătorească din Rusia.

Iarăşi treceţi la o altă publicaţie?

Da. Şi după care eu am trecut aşa, precum tot m-am obişnuit, la alta publicaţie, ziarul cotidian care se numeşte „Vremza Novostei”. Este un ziar destul de tânăr, nu are vârsta decât zece ani dar s-a prefăcut, adică a devenit în ultimii cinci-şase ani, un ziar politic, un ziar citit de elita politica a Rusiei, un ziar citit de preşedintele rus Dmitri Medvedev şi premierul rus Vladimir Putin. Deci, v-am spus şi istoricul meu şi prezentul.

De fapt prima dvs. şedere în România datează din 1976. Cu ce ocazie?

Pentru prima dată în cariera mea, am venit în România în anul 1976 pentru a lucra în calitate de corespondent permanent al aceleiaşi Agenţii „Novosti” (atunci se numea puţin altfel APN, adică Agenţia de presă „Novosti”). Şi acest mandat a durat până în 1982. Am scris atunci pentru toate ziarele şi revistele ruseşti care n-au avut trimişii permanenţi aici, adică pentru toate, cu excepţia „Pravda” şi „Izvestia”. Cum se spune, în 89 am recidivat.

În general m-am format ca ziarist în cadrul Agenţiei „Novosti”. A fost atunci o agenţie a cărei principala preocupare a fost difuzarea pentru străinătate a informaţiilor despre Uniunea Sovietica şi, mai târziu, despre Rusia. Aşa după cum au avut şi americanii, după cat ştiu, agenţia USIA. În cadrul Agenţiei „Novosti” m-am ocupat de publicaţiile periodice pentru ţările socialiste, în speţă, am fost secretar responsabil al revistei ilustrate „Aurora” care se difuza în România ca buletin al Ambasadei URSS. În cadrul acestei redacţii, APN a avut 46 de publicaţii periodice pentru străinătate, inclusiv „Soviet Life” destinată pentru SUA şi „Les Etudes Soviétiques” difuzată în Franţa sau publicația „Sputnik”, populară în întreaga lume… „Aurora” apărea în limba romană şi era tipărită aici, la Bucureşti, la tipografia „Arta Grafică”. Şi când am venit să lucrez la biroul agenţiei „Novosti”, în anii ’70, m-am ocupat şi de această revistă, pregătirea ei pentru tipar, traducerea, corectarea. Totuşi, principala şi cea mai îndrăgită precupare a mea era tocmai să scriu despre România pentru presa sovietică.

Acelaşi profil, difuzarea informaţiilor despre Rusia, agenţia Novosti l-a păstrat în primii ani de după destrămarea Uniunii Sovietice, ulterior a fost transformată într-o agenţie de ştiri obişnuită. Iniţial, Agenţia „Novosti” a fost una într-un fel rivala agenţiei oficiale de stat, TASS (astăzi, ITAR TASS). Însă Agenţia „Novosti” a fost conceputa încă din timpul lui Hrusciov, în 1961, ca o agenţie a organizaţiilor non-guvernamentale. Adică a fost o încercare a regimului Hrusciov, în ideea lui de a democratiza societatea sovietică, să înfiinţeze o agenţie paralelă şi „independentă”… În cadrul acestei agenţii, s-au format nişte ziarişti specializaţi după regiuni şi ţări, adică nu numai că sunt ziarişti, dar şi ziarişti care cunosc o ţară şi limba respectivă. Precum este cazul meu în România, deci, m-am format în agenţie ca ziaristul care este e specializat pe direcţia României.

Cum aţi învățat limba română?

Am fost angajat la agenţia „Novosti” tocmai datorită faptului că cunoşteam limba română. Am absolvit Universitatea „Lomonosov” din Moscova, acolo am făcut filologia rusă şi în mod facultativ, am învăţat şi limba româna, ca limbă secundară. În acest fel, începând cu anul 1969, am intrat la Agenţia „Novosti”. Şi începând de atunci m-am specializat în cunoştinţe privind realităţile româneşti, m-am specializat ca un ziarist-„românist”. Adică un ziarist care ştie România şi lucrează tocmai în această direcţie. Am preluat şi funcţia de secretar responsabil al revistei destinate pentru România şi, în sfârşit, în 1976 am ajuns în România, am fost trimis în calitate de corespondent permanent. Am fost atunci trei ziarişti sovietici care au lucrat la biroul „Novosti” din Bucureşti, şeful biroului, adjunctul lui şi eu, corespondent. Biroul „Novosti” s-a aflat atunci la adresa: Aleea Alexandru, 40. Această vila frumoasă găzduieşte astăzi Ambasada Republicii Moldova. Aşa este ironia sorții: de câţiva ani Biroul Agenţiei nu mai există în România, iar Ambasada Moldovei care nu a existat înainte i-a luat locul…

Așadar România şi limba română v-au plăcut de la început.

Părerea mea este cu cât cunoşti pe cineva, pe ceva, din ce în ce mai bine, cu atât începi să iubeşti acest obiect. De pilda, acest lucru este la fel de valabil dacă vorbim despre femei şi oameni, în general, sau daca vorbim despre cunoaşterea unei ţări. Cu cât mai mult studiam eu şi cunoşteam România, cu atât o iubeam. Pentru că în 1976 am venit cu un mandat permanent, dar pană atunci am făcut 4-5 vizite scurte în această ţară. Am fost trimis cu schimb de experienţa. Atunci, în ţările socialiste a existat aceasta forma de colaborare – schimb de experienţă dintre agenţia noastră şi publicaţiile romaneşti. Noi trimiteam un ziarist la Bucureşti şi redacţia ziarului „Scânteia” îşi trimitea ziariştii la noi. Şi aveam, de pildă, la „Novosti” cinci-şase schimburi pe an şi, bineînţeles, eu neapărat aproape în fiecare an am fost la Bucureşti. Pentru două săptămâni, zece zile. Şi am început să cunosc România şi vă spun: cu cât cunoşti o tară, cu atât o iubeşti mai mult. Dar România m-a fascinat în primul rând prin faptul că e o țară frumoasă, are şi munţi şi mare, dar oamenii ei care preponderent sunt ortodocşi, ca şi ruşii, prin structura lor sufletească seamănă foarte mult cu ruşii, adică nu sunt ca germanii sau englezii. Am întâlnit şi cu aia şi cu aia, dar cu românii te simţi mult mai confortabil. Cu cât mai mult am venit aici, cu atât mai mult cunoşteam oamenii, s-au legat nişte cunoştinţe, prietenii, şi asta înmulţit în cunoştinţele mele de literatura, am continuat studiile mele, am citit multă poezie românească, am ascultat şi muzica… Mai mult, cândva am observat un lucru, şi anume că aici, în România, mă simt în siguranţă. Oamenii nu sunt agresivi, sunt mai blânzi, ceea ce nu e cazul Rusiei unde eu crescusem. Ştiu prin ce greutatea au trecut Rusia şi oamenii ei, îndeosebi în secolul XX, şi aceasta, bineînţeles, pe undeva i-a înrăit pe oameni. În România e, însă, altfel. Perioada cât românii au stat sub comunism a fost mult mai scurtă, decât la ruşi…

Care ar fi diferențele între cele două regimuri în ceea ce privește viața cotidiană?

Biserica nu a fost distrusă cum a fost distrusă în Rusia. Chiar în sensul direct al cuvântului. La noi majoritatea covârşitoare a bisericilor şi mănăstirilor a fost distrusă până la pământ de comunişti. Ceea ce a rămas din lăcaşe bisericeşti a fost transformat în depozite sau diferite instituţii. La Moscova, de pilda, nişte clădiri frumoase bisericeşti au fost transformate în institute de cercetare sau în nişte birouri secrete cu destinaţie de apărare, în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, în nişte depozite. În timp ce aici în România pe timp de comunism nu a fost închisă aproape nici o biserică, nici o biserică nu a fost distrusă. Ceea ce s-a întâmplat aici în timpul lui Ceauşescu când s-a construit Casa Poporului, actualul Palatul Parlamentului, au fost 5-6 biserici distruse. În Rusia, numai la Moscova a fost distruse peste 400 de biserici monumente istorice, dar numărul lor era mult mai mare. Printre acestea a fost explodată Catedrala Mântuitorului, cea mai mare biserică din imediata apropiere a Kremlinului care a fost construită în cinstea victoriei poporului rus asupra lui Napoleon, pe banii poporului, cea mai frumoasă, pictată de Vasneţov şi Surikov, adică o frumuseţe care a intrat în literatura rusă, imaginea ei o întâlnim în opera lui Dostoievski, Turghenev şi Bunin. A fost distrusă de comunişti în 1931 pentru că ei au văzut în religia ortodoxă şi în cultura rusă cel mai mare duşman al comunismului. Pentru că tradiţia puternică trebuia să fie distrusă. Când am venit pentru prima dată în România m-a surprins foarte mult următorul fapt: mergând cu tramvaiul, am observat că în momentul când tramvaiul trecea pe lângă biserici, multa lume, inclusiv şi tinerii, îşi făceau cruce. Atunci mi-am dat seamă ca în această ţara cauza omenirii normale nu este pierdută. Şi încă o chestie văzută aici. S-au păstrat nişte localuri din perioada interbelică, localuri unde ospătarii erau foarte politicoşi, adică nu s-a pierdut aceasta tradiţie de localuri, restaurante, această comunicare între cei care deservesc şi clienţi, pentru că în Rusia Sovietică acest sector de viaţa publică era un dezastru. În primul rând, nu prea puteai să intri acolo pentru că nu sunt locuri libere – din cauza numărului redus de asemenea localuri. Trebuia să stai la coadă… În al doilea rând, pentru că tradiţia asta frumoasă de relaţie dintre ospătar şi client s-a pierdut, adică relaţia aceasta devenind una cazonă, adică ospătarul venea la tine ca un ins totalitar aproape nepoliticos şi de aceea nu prea aveai chef să stai acolo. În România, de exemplu, restaurantul „Carul cu Bere” era o frumuseţe, atmosfera care domnea acolo, dar şi în alte restaurante sau cafenele era cu totul altceva. Eu am văzut că această tradiţie din domeniul serviciilor nu s-a pierdut.

Şi în general, făcând un bilanţ, vă spun ca încă de la prima mea vizita şi până astăzi, mă simt în România confortabil din punct de vedere psihologic. Adică nu mă deranjează aici aproape nimic. Adică mă simt aici în apele mele. Contează foarte mult…

După 20 de ani de şedere aveţi de gând să deveniţi şi cetăţean român?

Da, mă gândesc la asta. De ce? Uitaţi-vă, cândva noi ziariştii ruşi care lucrează în străinătate, am avut paşapoarte de serviciu care îţi dădeau dreptul să te deplasezi liber aproape în orice ţară. Însă la mijlocul anilor ’90 ni s-au anulat asemenea paşapoarte, ele fiind înlocuite de paşapoarte obişnuite, de turist ceea ce ne-a creat mari probleme. Cu asemenea paşaport, practic, nu poţi să călătoreşti fără viză nici în Bulgaria, nici în Ungaria, nici în Slovacia ceea ce pentru mine din punctul de vedere profesional şi personal este absolut incomod. Pe de altă parte, eforturile guvernului rus de a facilita călătoriile cetăţenilor ruşi în spaţiul Uniunii Europene până acum au rămas zadarnice. Or, perspectiva integrării Rusiei în spaţiul UE este îndepărtată. Iată de ce nu văd pentru mine ca ziarist şi scriitor o soluţie mai optima decât obţinerea cetăţeniei române pentru care se pare că am toate condiţiile îndeplinite: vechimea de şedere neîntreruptă în ţară de 8 ani, cunoştinţa limbii şi a ţării, spaţiul locativ propriu ş.a.m.d. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul soţiei mele. Ei bine, statul rus, după câte ştiu, nu prea recunoaşte cetăţenia dublă, dar nici nu o interzice. În ultimii 20 de ani, foarte mulţi cetăţeni ruşi au obţinut cetăţenia dublă, unii, chiar triplă, în primul rând, din interes profesional, de serviciu sau chiar personal. În acest sens, cetăţenia dublă deschide în faţa omului un orizont nou. În cele din urmă, trebuie să fim oameni moderni pentru că am păşit în secolul XXI. Mai mult decât atât, între timp am scos o carte de poezii, am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia, am nişte preocupări literare care îmi cer deplasările mai dese în spaţiul european şi sper că această calitate de cetăţean român mi-ar uşura foarte mult la realizarea proiectelor mele editoriale sau legate de traducerile poetice…

De ce nu v–aţi gândiţi mai devreme să deveniţi cetăţean român?

Mai devreme, nici nu mi-am propus această problemă, nici nu se punea problema atunci. Până în 2004, nu exista regim de vize dintre România şi Rusia, dintre Rusia şi Bulgaria. Eu am avut maşina Volga şi toate piesele de schimb le găseam în Bulgaria. Rusia e departe. Bulgaria e la 70 km. În 2004, s-au introdus vizele, după ce am văzut ca visele noastre să călătorim şi în Europa deocamdată se amâna… Înainte nu se punea problema, dar mai târziu am văzut că situaţia devine din de în ce mai dificilă, carnetul de şedere temporară trebuie să prelungeşti anual, procedura birocratică luând mult timp, dar şi mulţi bani…

Când scrieţi sau vorbiţi, gândiţi în română sau în rusă?

Mărturisesc că această graniţă nu totdeauna poate fi depistată, uneori chiar gândesc româneşte, uneori, totuşi traduc în gând din rusă. La rândul ei, soţia mea care a învăţat româneşte, în primul rând, de la televizor sau de la menajerele care au lucrat la noi de-a lungul anilor, deci a însuşit la început limba vorbită şi abia după aceea, cea scrisă, ea deseori chiar gândeşte româneşte când vorbeşte, iar trecând la limba rusă uneori se exprimă, traducând formele lexicale sau frazeologice româneşti în rusă ceea ce sună cam amuzant…

De altfel, pentru cei care au intrat în România, imigranţi, refugiaţi etc. problema limbii este problema numărul unu pentru că dacă nu ştii limba română nu ai nicio şansa să te integrezi în sensul să obţii un serviciu. Pentru bărbaţi contează mai mult. Pentru femei dacă sunt măritate e mai puţin, dar dacă e vorbă de o fata contează foarte mult. Pentru moldovence, de pildă, care vin aici contează tocmai faptul că ele cât de cât ştiu limba română, pentru multe dintre ele ea fiind chiar limba maternă.

Aş dori să discutăm un pic despre familia dvs. Aveţi copii?

Da, noi avem o fată care este aici, o cheamă Elena. Acum are 29 de ani. Faptul că am adus-o aici la o vârstă fragedă, când avea doar 9 ani, în 1989, a crescut la Bucureşti, a absolvit liceul rusesc de pe lângă Ambasada Rusiei, a intrat la facultate la Catedra de filologie rusă a Universităţii Bucureşti. A absolvit şi acum lucrează la o firma de telefonie internaţională din Bucureşti. A avut mai multe servicii. Acuma, e redactor-sef. Firma ei are nişte publicaţii pe internet. Şi ea redactează două, trei publicaţii din astea.

Un fel de jurnalistă….ca tată.

Da, normal. Pentru că o vreme aici a existat agenţia de ştiri „Rusia la Zi”, la care am colaborat şi eu. Elena a lucrat şi ea acolo, de fapt acolo, sub conducerea lui Lucian Pal, redactor-şef, şi-a început cariera de ziarist. Astăzi ea spune ce experienţă mare a câştigat ea, lucrând zilnic la această agenţie. A fost o agenţie de net, online, însă, din păcate, nu mai există.

La ora actuală colaborez la altă agenţie de ştiri, tot una electronică, foarte promiţătoare, se numeşte inforusia. Sunt senior editor al acestei agenţii, adresa ei de pe net este: www.inforusia.ro

E o agenţie pe care a făcut-o un om de afaceri român. Îl cheamă Cristian Stănică. Înfiinţată în urmă cu doi ani agenţia este în permanentă mişcare şi dezvoltare: există deja ramificaţiile ei, precum inforusia.tv, inforusia.eu, infochina.ro. Apare şi în limba engleză. Eu am acolo două rubrici săptămânale, „Fără complexe” şi „Zoom”…

Să înţeleg că are şi o televiziune?

Da da. www.inforusia.tv pe net, doar pe internet.

Să înţeleg că fata dumneavoastră se simte mai mult româncă decât rusoaică?

Aici e problema. Întrebarea e foarte bună. De ce? Pentru că se simte la Bucureşti mai mult ca acasă chiar dacă la Moscova avem două locuinţe. Deci, avem unde să stăm la Moscova şi mergem acolo când vrem. Am şi treburi literare acolo. Dar ea merge acolo foarte rar pentru că toţi prietenii ei sunt aici, ruşi, moldoveni, englezi, elveţieni, suedezi… Are gaşca ei destul de mare. Adică magnetul ei e aici. A crescut aici, s-a format aici.

Ce mâncaţi acasă? Mâncăruri romaneşti sau de „acasă” ?

De obicei, cele ruseşti dar şi mâncăruri româneşti. Avem perioade când vine la noi acasă o vechea cunoştinţă, o cheamă doamna Lizica, româncă de origine bulgară, dar care şi-a uitat demult limba. Lizica ne găteşte mâncăruri romaneşti, uneori şi bulgăreşti, dar preponderent româneşti şi ne place. De pilda, salata de vinete, e ceva genial. Odată a fost o vizită a unui demnitar de la Moscova, un vice-prim ministru, şi la ora de prânz a venit la mine acasă o echipă de ziarişti veniţi din Moscova, împreună cu delegaţia oficială. I-am tratat pe colegii mei moscoviţi cu vodcă, dar şi cu salată de vinete. Ei au fost încântaţi, descoperind în această salată de vinete drept cea mai bună gustare pentru vodca tradiţională. Creează un buchet de gusturi la fel ca icrele negre sau icrele de Manciuria…

Şi acasă soţia nu face, din când în când, ceva mâncare din România?

Da, face ceva, un pilaf, mici sau cârnaţi olteneşti… Dar când vrem să mâncam, de pildă sarmale, chemăm pe doamna Lizica. Pentru că aşa de bine cum le face Lizica, soţia mea încă nu ştie să facă. Şi noi avem sarmale ruseşti, astea le face şi soţia mea. Însă sunt gătite nu din varza murată, ci din cea dulce. Au un alt gust. În Rusia suntem obişnuiţi cu sarmale din varză dulce. Au şi altă denumire, „golubţî”… Dar apropo de sarmale. De fapt ruşii care vin în România spun că e o mâncare rusească.

Şi ce v-a plăcut cel mai mult în România?

E interesant. Mi-a plăcut, în primul rând, natura. La munte, de pildă. Şi tocmai dacă îmi place ceva în România tot mă gândesc la Rusia. De pildă, cu cât te urci mai sus la munte, aici, în România, cu cât aspectul pădurii seamănă cu cel rusesc. Acolo apare şi brazii şi mestecenii. Adică bradul, alături de mesteacăn, ăsta este peisajul tipic rusesc. Adică ceea ce nu găseşti aici în zona de stepă, în zona Bărăganului, când vii la munte asta mă impresionează plăcut. Dar cel mai mult îmi plac prietenii mei pe care i-am găsit aici. Asta nu înseamnă ca nu i-am găsit în Rusia, dar aşa s-a făcut în viaţa mea, trebuia să stau aici, şi faptul că am stat aici atât de mult îmi arată că nu m-am înşelat. Nu au fost ani pierduţi pentru că am găsit aici destui oameni foarte interesanţi, fideli mie, adică nişte prieteni şi colegi… Dar vă spun că poate că tocmai existenţa acestor oameni adevăraţi, prieteni adevăraţi români care sunt aici, poate că e cel mai frumos lucru pe care l-am descoperit în România, în afară de alte frumuseţi incontestabile pe care le întâlneşti în această ţară şi anume: mănăstirile medievale din Nordul Moldovei, cu bisericile lor pictate cu frescele exterioare, Constantin Brâncuşi, George Enescu… Teatrul care este foarte bun la români. Teatrul a cărei dramaturgia de bază, piesele puse în scenă cel mai des, nu sunt altele decât cele ruseşti. Mă bucură faptul ca pe lângă nişte manifestări antiruseşti care exista pe plan politic, la nivelul elitei vizibile, la români există şi un sentiment profund de veneraţie faţă de fenomenul cultural rus. Nici elita românească nu a fost niciodată, şi nu este şi acum una uniformă. O parte din aceasta a fost totdeauna anti-rusă, cealaltă parte, pro-rusă. Eu cunosc destul de bine istoria română. Undeva la graniţele dintre secolele XVIII şi XIX când România a început să se elibereze de dominaţia otomană încet-încet s-au format două partide, unul pro-rus şi celălalt, anti-rus. Partide în sens convenţional şi nu în cel politic. Şi aceste două partide s-au conturat mai clar în vremuri când a venit aici generalul Pavel Kisselef. Adică imediat după ce Rusia a câştigat războiul cu turcii (1829), câştigând şi nişte drepturi pentru țările româneşti, Valahia şi Moldova, între altele, şi dreptul lor de a face comerţ liber pe Dunăre. Imediat după aceasta economia celor două principate româneşti a început să crească vertiginos. Generalul Kiseleff, sprijinindu-se pe elita românească de atunci, a elaborat prima Constituţie pentru Ţara Românească şi Moldova, de fapt, el a realizat prima integrare a acestora în Europa. Până atunci, aici nu a existat nici poştă, nici pompieri, nici armată regulată, nici jandarmerie, multe instituţii importante s-au înfiinţat în perioada Regulamentului Organic, când generalul Pavel Kisselef conducea administraţia militară rusă de aici. Şi românii au rămas recunoscători lui Kisselef. Când în 1992 s-au făcut încercări de a reboteza Şoseaua Kisselef din Bucureşti cine s-a împotrivit în primul rând? Intelectualitatea românească. Aceasta a declarat că generalul Kisselef este o pagină din istoria României şi nu poţi s-o rupi din această istorie…

În funcţie de vremuri, balanţa dintre cele două partide se înclină ori în favoarea uneia, ori în favoarea celeilalte. Şi la ora actuală există aceeaşi dialectică. Adică există elita românească care este anti-rusă, dar există şi cea pro-rusă care, însă, se află în „adormire” – aşa este conjunctura… În acelaşi timp, daca vorbim despre poporul român în general, el, după părerea mea, nu este unul rusofob. Deloc. M-am convins de acest lucru de o sută de ori. Cu cât te îndepărtezi de Bucureşti, cu atât mai mult tu, un rus, eşti primit foarte bine de oameni. Cândva în anii ’70, am fost în deplasare prin ţară, într-o vizită de documentare, la început în Transilvania, pe urmă, în Banatul românesc. Într-un sat bănăţean, am fost întâmpinat ca un cosmonaut sovietic, cu flori, cu pionieri, cu pâine şi sare, dar şi cu o ţuică tradiţională, cea de la ploscă. Dacă nu eşti prost şi ochii tăi sunt deschişi spre lume vezi această afecţiune, vezi această căldură sufletească nedisimulată a oamenilor simpli faţă de tine, un om rus…

Ce v-ar plăcea să fie modificat sau schimbat în România?

Bună întrebare. Vreau să vă spun un lucru. Ar fi vorba de o schimbare pe care o vreau şi pentru Rusia. România trebuie să scape de corupţie, de meschinărie politică. Adică clasa politică să se gândească mai mult la interesul ţării şi nu la interesul propriului buzunar. Este o problemă valabilă în aceeaşi măsură pentru România, cât şi pentru Rusia. Din păcate, ce văd eu în Rusia, de pildă, în ultima vreme? Am tot respectul faţă de preşedintele Dmitri Medvedev şi premierul Vladimir Putin şi faţă de demersul lor politic, şi sunt de partea lor, însă nu pot să nu văd că încercările lor de a rezolva problemele existente ale ţării, inclusiv problema corupţiei, prin metodele sovietice nu pot duce la succes. Nu mai există partidul unic care ar putea să fie o punte de legătură dintre putere şi populaţie.

Poate că mentalitatea trebuie schimbată?

Da, poate. Preşedintele Medvedev a lansat în 2009 strategia de modernizare a Rusiei ceea ce pentru ţară este foarte necesar. Însă el nu mai poate să se sprijine pe funcţionărimea pe care s-a sprijinit predecesorul său Vladimir Putin în cele două mandate de şef al statului când a încercat să elimine consecinţele regimului oligarhic instalat de regimul Elţîn şi să refacă autoritatea statului şi ordine în ţară. Nu, această sarcină fiind îndeplinită, Medvedev nu mai are posibilitatea să se sprijine pe funcţionărime care este în mare măsură şi coruptă. Trebuie să caute sprijinul unor alte forţe din societate şi, în primul rând, a clasei mijlocii…

În România, situaţia este altfel. Da, şi aici există această funcţionărime coruptă în pofida faptului că ţara a intrat în UE (ce să faci, o moştenire grea a epocii fanarioţilor!). Dar problema este alta. Aici există o bătălie politică neterminată. Ţara este împărţită rău. Aceasta proporţie 50%-50% care a răsărit din recentele alegeri prezidenţiale cred că trebuie depăşită. Forţele politice trebuie să ajungă la un numitor comun. România recentă a avut nişte perioade foarte bune de dezvoltare, regimul ei de impozitare a fost destul de relaxat şi politicile liberale au dat roade, PIB-ul anual crescând cu 8%. Deci, în România se cere obţinut un consens naţional. Aş vrea să văd această țară reconciliată. Să nu mai fie divizată precum este divizată în prezent. Asta ar fi o garanţie succesului, şi poate că acest an al Tigrului metalic va aduce schimbări mult aşteptate.