Raluca Lungu, profesoară
Pentru al doilea an consecutiv, la Timişoara se desfăşoară cursurile de limba română pentru străini- resortisanţi din ţări terţe- furnizat de Institutul Intercultural Timişoara, cursuri ce se realizează ca parte a proiectelor mai ample pentru gestionarea fenomenului migraţiei. Ca şi anul trecut, activitatea la acest curs de limba română se desfăşoară pe două nivele, începători, respectiv avansaţi.
Singurul element comun între cursanţii grupei de începători pe care o coordonez este faptul că nu cunosc limba română deloc, la toate cele trei nivele de competenţe (vorbit, citit şi, uneori, scris). În rest, pentru toate celelalte criterii care ar putea fi luate în considerare pentru caracterizarea grupei, se poate folosi calificativul „eterogen”. Astfel, din punct de vedere al vârstei, cursanţii aparţin unor generaţii diferite, vârsta lor oscilând între 18 şi 76 de ani. Din punct de vedere al profesiilor pe care cursanţii le aveau în ţara de origine, din nou se poate vorbi de o mare diversitate şi pot fi enumerate profesii ca inginer, predicator, profesor, contabil, traducător, elev. Însă, criteriul care înregistrează cea mai mare diversitate, dar care, paradoxal, dă şi cea mai mare coeziune grupei, este naţionalitatea. Europeni, din ţări ne-membre UE, dar şi cetăţeni din Orientul Mijlociu sau Asia de sud-vest, formează o grupă a cărei miză este una singură: învăţarea limbii române.
Poveşti de viaţă reale, adevărate – mai vesele, sau mai triste, romantice sau chiar dramatice, aproape de deznodământ, sau abia trecute de intrigă – transformă cursanţii în adevăraţi eroi, care, în acest punct al existenţei lor, se apucă, motivaţi şi entuziaşti, să înveţe „mult frumoasa” şi „dulcea” limbă română.
Desigur, contactul cursanţilor de la grupa de începători cu limba română nu se produce la prima oră de curs. Indifernt că au ajuns în România de cateva (chiar 2-3) luni, de jumătate de an, sau aproape un an, ei au avut prilejul să audă vorbindu-se româneşte în jurul lor, sau chiar să încerce să articuleze câteva cuvinte în limba română în variatele contexte în care existenţa zilnică i-a pus. Cuvinte uzuale sau expresii, forme de salut sau de prezentare, sunt achiziţii pe care străinii le fac în mod spontan şi de nevoie, putându-şi asigura autonomia în lumea, pentru unii, cu totul nouă în care trăiesc acum.
- Bună, ziua!
- Bună ziua!
A fost primul schimb de replici din cadrul orelor de limba română la grupa de începători, în luna februarie, iar de atunci până azi, când redactez acest articol pentru revistă, deja am ajuns la nivelul doi din manual şi putem conversa despre locuinţa noastră, despre preferinţele culinare, clima din România sau călătoria cu trenul. Achiziţia lexicală dintr-un interval atât de scurt este extrem de mare, iar înţelegerea elementelor de gramatică (atât de dificile chiar şi pentru un român), satisfăcătoare. Nu e deloc puţin lucru să înveţi o limbă care, spre deosebire de limba ta, are o clasă gramaticală a substantivului care face diferenţa între genul masculin, feminin şi neutru, sau pe cea a verbului cu o conjugare neregulată. Ce să mai vorbim despre formele pronominale neaccentuate, care par nişte sunete – aproape muzicale – rostite de noi, românii, nu se ştie cum şi de ce, în mijlocul unor enunţuri: Dimineaţă mi-am făcut cafea/ Dimineaţă ţi-am făcut cafea/ etc.
Pe parcursul săptămânilor în care ne-am întâlnit ca să îi învăţ româneşte pe cursanţi, am avut şi eu prilejul să învăţ o serie de lucruri despre limba română, în sensul că ipostaza în care mă aflu, aceea de a preda limba română ca limbă străină, mă face să o văd din cu totul altă perspectivă. Mi-am dat astfel seama, şi pe baza observaţiilor făcute de cursanţi, că limba noastră este extrem de nuanţată, clară, subtilă. Ea este expresia foarte intimă a unui popor, complex (uneori sofisticat) în simplitatea lui, pentru care cuvântul nu este doar un instrument de comunicare, ci un vehicol sentimental. De foarte multe ori, pe măsură ce am avansat în lexic, explicaţiile şi dezbaterile pe marginea unor cuvinte le-au revelat fermecul, iar noi am trecut în sfera stilisticii (fără pretenţii acadamice).
Şi pentru că exemplul e cel mai relevant, am să apelez în acest punct al articolului meu la câteva situaţii de la curs – serioase, inedite sau hazli – în care limba română ne-a fost pretext pentru lecţii de limbă şi de viaţă.
- Când spun „Mulţumesc!” românii urează „La mulţi ani!”
Discuţia a plecat de la observaţia lui Bojan, din Serbia, legată de faptul că românii, indiferent de eveniment – zi de naştere, sosirea anului nou – spun „La mulţi ani!”. De ce se întâmplă asta? De ce nu avem formule specializate pentru aceste evenimente? Nedumerirea lui a fost lămurită: şi românii spun „An nou fericit!”, dar mai rar. Preferă să spună „La mulţi ani!”, iar preferinţa pentru această formulă a fost atât de mare, încât, de-a lungul timpului, prin schimbări succesive, ea a ajuns să se transforme în „Mulţumesc!” (La mulţi ani, mulţan, mulţam, mulţămesc, mulţumesc). Deci, românii fac urarea de „La mulţi ani” mult mai des decât în contextul unor evenimente. De fapt, o fac zilnic, pentru un lucru minor, sau major.
2. Românii scriu cu trei „i” când au trei copii
Pentru străini, dar şi pentru suficient de mulţi români, scrierea cu doi sau trei „i” este un mister. Cum ştiu când scriu cu un „i” sau cu doi şi mai ales, de ce e nevoie de trei? Lecţia despre articolul hotărât a fost prilejul ideal pentru această explicaţie. Deşi pare foarte complicat, lucrurile sunt destul de simple: un „i” e de la singular, altul de la plural, iar al treilea e articol. Aşadar: copil- copii- copiii. Aţi înţeles? a fost întrebarea mea pentru obţinerea feedbackului. Da! A răspuns M din Algeria. Voi scrieţi cu un i când aveţi un copil şi cu trei când aveţi trei copii. Răspunsul lui a fost o glumă, iar astăzi, când avem de scris câte un cuvânt cu doi sau trei „i” sigur există cineva care să facă observaţia: Cu doi „i” fiindcă are doi copii!
3. Linguriţă, furculiţă, farfuriţă
De foarte multe ori în cadrul orelor am ajuns să obţinem cuvinte noi pentru diferite obiecte/realităţi. Noile cuvinte descoperite/inventate sunt inexistente în limba română, dar „în spiritul” limbii române. Aceste cuvinte au apărut pe baza unei analogii cu care au operat cursanţii, iar rezultatele obţinute sunt pline de farmec. Astfel, după modelul de obţinere a diminutivului – lingura/linguriţă, furcă/furculiţă – s-a ajuns la cuvântul farfuriţă (diminutiv pentru farfurie). O altă denumire interesantă, şi perfect justificată având în vedere modul în care a fost creată, este cea din câmpul semantic „încălţăminte”. Dupa modelul „pantofi cu toc”, un cursant a creat sortimentul „pantofi cu gât”- desigur pentru ghete.
4. Pieptăn covorul cu peria
Spuneam de limba română că este o limbă nuanţată. De foarte multe ori verbe sau substantive sinonime derutează cursanţii prin nepermiterea înlocuirii lor unul cu celalat în toate contextele. De ce „soseşte” şi „ajunge” sunt sinonime când e vorba de tren (Trenul soseşte – ajunge la ora 15), dar îşi pierd această calitate când e vorba de alt context (Mihai ajunge doctor. Niciodată – Mihai soseşte doctor)?
O situaţie inedită şi destul de greu de înţeles pentru vorbitorii limbii sârbe, a fost legată de verbul „a pieptăna”. Dacă în limba română „a pieptăna” denumeşte acţiunea de a aranja cu pieptenele părul sau barba, în limba sârbă, acţiunea acestui verb trece şi în sfera casnicului, iar echivalentul enunţului (prin traducere cuvânt cu cuvânt) ar fi : El piaptănă covorul cu peria. Unde limba sârbă are acelaşi verb (pentru a denumi, in fond, două acţiuni asemănătoare), limba română foloseşte două verbe distincte, „a pieptăna” şi „a peria”.
Aşa cum se vede din „poveştile” relatate de la curs, fiecare oră de limba română la grupa de străini este o adevărată incursiune în farmecul limbii române, incursiune în mentalitatea şi specificul unui popor care a ales să spună „La mulţi ani!” ori de câte ori îşi arată recunoştinţa.
Le-am spus cursanţilor cunoscutele versuri ale lui Gheorghe Sion, atât de invocate atunci când se vorbeşte despre limba română şi le-am cerut să înlocuiască adjectivele aşa cum cred ei de cuviinţă, în acord cu propria percepţie faţă de limba noastră. Dificilă şi interesantă, a spus Arunee (Thailanda), folositoare şi grea, a spus Maher din Irak, interesantă şi complicată, a spus Larisa din Ukraina, interesantă şi dificilă – o vede Udearo din Nigeria, grea şi dulce – o simte Bojan din Serbia. Iar la întrebarea „Dacă spunem despre limba română că are gust dulce ce culoare îi asociaţi?”, răspunsul predominant a fost albastru.
„Limba româna este foarte interesantă, cuvintele sale sună frumos, iar sensurile lor sunt foarte simple, deci are o gramatică dificilă și, astfel, necesita atenție. De exemplu, în română toate obiectele sunt grupate în trei categorii: masculin, feminin și neutru. Natura complicată a gramaticii limbii române este demonstrata și prin faptul că toate adjectivele au cel puțin două terminații, iar majoritatea au patru. Altfel spus, majoritatea adjectivelor se modifică în funcție de gen și număr. Acest lucru, împreună cu altele, face ca străinii care învață limba română să o găsească interesantă și specială. Am profitat și eu de această șansă extraordinară oferită imigranților de Institutul Intercultural Timișoara, Ministerul Administrației și Internelor, Oficiul Român de Imigrări de a învăța limba română. În mod evident, acest program are ca scop integrarea și aclimatizarea străinilor și, mai mult, ar putea, fără îndoială, să dea naștere unui sentiment de umanitate și să simbolizeze un bun venit cu brațele deschise. Primesc cu bucurie acest ajutor și îl apreciez în mod sincer. Mulțumesc Guvernului Român și Institutului Intercultural Timișoara“.
Udearo Christian Chigozie
Nigeria