Prof. Dr. Camelia Ciurescu, Prof. Rugină Carmen. Colegiul Național ,,M. Eminescu“ din Constanța
Când, în decembrie 2010, am aflat de faptul că am fost selectate pentru a preda limba română în rândul migranţilor, am avut un oarecare sentiment de nelinişte. Ni se părea o responsabilitate suficient de mare ca să ne dea câteva nopţi nedormite. Oare vom reuşi să găsim cele mai bune metode pentru a putea relaţiona şi a transmite informaţii? Oare ceea ce puteam noi oferi ca profesoare de limba română, corespunde aşteptărilor pe care le vor avea cursanţii?
Şi au trecut cele două sesiuni de formare (Timişoara, decembrie 2010 – ianuarie 2011), au început să apară semnele că sunt destui doritori de a studia limba română din rândul migranţilor. Iar pe 16 februarie cursul a debutat. Emoţii şi de o parte şi de alta. Noi, ca profesori conştiincioşi, având temerea că lucrurile nu vor evolua cum trebuie, adică ,,repede şi bine”, ceilalţi, cursanţii, cu emoţia începutului.
Cu numai o săptămână mai târziu lucrurile se schimbaseră. Devenise evident că lucrurile au început să curgă de la sine. Încrederea reciprocă, empatia, efortul colectiv şi-au spus cuvântul. Impresionante pentru noi, seriozitatea, atitudinea participativă a cursanţilor, eludarea oricărei urme de superficialitate. Nici urmă de ,,aflare în treabă”: ,,Vrem să ştim”, ,,învăţăm”, ,,ne învingem ruşinea şi temerile”, cam acestea par a fi principiile celor două grupuri de migranţi în România, pe care avem onoarea să le coordonăm. Indiferent din ce ţară vin, la fiecare cursant am observat aceeaşi atitudine: de politeţe, de recunoaştere a efortului celuilalt. Nimeni nu consideră că ,,i se cuvine” să fie învăţat, să se lucreze cu el, ci sugerează, prin întregul comportament, conştientizarea efortului depus de profesori.
Şi atunci cum să nu te bucuri? Cum să nu ai orgoliul de a munci mai mult, de a te strădui să mergi către autodepăşire? Seara, când se termină cursurile, starea noastră este de epuizare, dar satisfacţia – pe măsură.
Am cunoscut, prin această experienţă, oameni extraordinari, de o sensibilitate şi un optimism deosebit. Indiferent de vârstă (căci sunt de vârste diferite), oamenii aceştia ştiu ce vor: integrarea îi preocupă, chiar până la detaliu. Nu aşteaptă informaţii ,,de-a gata”; întreabă, vin cu idei despre ,,ce”, ,,cum” şi ,,cât” să lucrăm, ar vrea să avem mai mult timp la dispoziţie.
De fapt, este exact ca la şcoală: entuziasmul profesorului se răsfrânge în reacţiile elevului de orice categorie. Blazarea nu are ce căuta în actul didactic, indiferent de grupul ţintă.