Exerciţii de imaginaţie în urma unor interviuri cu imigranţi ilegali
Ceea ce vă propun este un exerciţiu de imaginaţie. Povestea mea are ca fond o serie de discuţii pe care le-am avut de-a lungul anilor cu cei care îşi căutau refugiul în Uniunea Europeană. Mă opresc de această dată asupra imigranţilor din Africa, în mod special de cei pentru care statutul de resortisant din ţările terţe (RTT) sau acela de refugiat este unul dezirabil dar inaccesibil în fapt. Acesta devine în cele din urmă un imigrant ilegal. Ilegal este de cele mai multe ori un termen extrem de greu de asumat pentru aceşti oameni. Exerciţiul pe care vi-l propun nu este unul persuasiv, dar vă solicită empatic, mult mai mult decât ca simpli spectatori.
Personajul meu o să poarte numele de Zuma; pentru că are o rezonanţă africană, este viu, colorat şi de neatins – ca zeul din jocul cu acelaşi nume pe care l-am deprins adult fiind şi în care mă mai pierd câteodată.
Zuma era acum zece ani un tânăr educat, destul de bogat şi promiţător, cetăţean al unei ţări africane. Urma cursurile universitare de informatică şi se pregătea să devină. Ce să devină? Opţiunile erau nenumărate, dar ştim cu certitudine că nu şi-a dorit nici măcar pentru o clipă să devină imigrant, şi încă unul ilegal. Mama îi murise când era mic şi de aceea trăia doar cu tatăl lui, care nu s-a mai recăsătorit vreodată. Tatăl, un profesionist, un om influent, a intrat şi în politichia vremii. Totul părea să meargă nespus de bine până în momentul în care o lovitură de stat schimbă toate datele poveştii. Tatăl este căutat şi împuşcat, în propria casă, de către noii puternici ai zilei. Fiul lui se ascunde şi scapă. Se refugiază apoi la prieteni şi rude. Situaţia devine greu de gestionat. Zuma nu poate să se angajeze (nici măcar ilegal), nu poate nici să intre în posesia moştenirii care i s-ar fi cuvenit. Nu-i trece prin minte şi nici nu are vreun mijloc prin care să se informeze despre posibilităţile pe care le-ar putea avea în altă parte. După trei ani decide în cele din urmă să plece din ţară. Pentru a merge în ţările africane viza nu era o problemă. Timp de un an a căutat refugiul în şapte dintre ţările din Africa. Niciuna dintre ele nu a devenit acasă. Cu teamă şi cu ultimele resurse se hotărăşte să plece în Europa. Ar fi dorit Italia, dar viza era imposibil de obţinut. Şi atunci alege refugiul într-o ţară est-europeană. Obţine o viză pentru care a plătit câteva mii de Euro. Franţa ca ţară de tranzit este un intermezzo util. Începe să vadă cu alţi ochi lumea în care a intrat. Reguli necunoscute îl înconjoară de peste tot. Şi încă nu ştie mai nimic despre inocenţa cu care şi-a tratat refugiile, despre convenţii şi tratate pe care ar fi trebuit să le studieze împreună cu informatica sau în loc de aceasta. Ajunge în ţara de destinaţie. Conştiincios, începe să-şi pregătească dosarul pentru a obţine statutul de refugiat. Răspunsul obţinut este unul negativ. Ca să fii refugiat, trebuie să demonstrezi că ai fost persecutat. Cum poate să demonstreze asta? Încearcă să adune fel şi fel de probe şi face recurs. Este refuzat din nou. Varianta de a aplica pentru un statut de RTT este imposibilă, deoarece nu are viză de ieşire din ţara lui, având ca destinaţie ţara în care se află. Varianta asylum shopping de a-şi căuta un loc al lui în altă ţară europeană nu mai este posibilă. A aflat că există încă o convenţie, Convenţia de la Dublin, prin care această practică este descurajată iar prima ţară de azil devine responsabilă de toate refugiile lui. Probe noi şi încă un dosar depus, aşadar. Nici un alt rezultat decât răspunsul negativ. Alte dosare, alte refuzuri, alte recursuri. Află că poate fi şi tolerat în acea ţară. Condiţiile pentru a obţine tolerare sunt şi ele suficient de greoaie. O să încerce până la urmă şi asta. A mai găsit încă ceva: speranţa de regularizare. Adică o lege care spune că persoanele aflate acum aici pot să şi rămână, definitiv. Este şansa pe care au avut-o, ca exemplu, românii aflaţi în Italia şi Spania.
Au trecut mulţi ani de când a plecat de acasă. Situaţia de acolo este la fel de încurcată şi aerul este îmbibat cu violenţă. Nu mai are nimic. Poate spune cine a fost dar nu şi cine este. Nu mai este nimic. Şi poate nu este inutil să vă spun că Zuma, imigrantul ilegal, zâmbeşte tot timpul, nepărând să cunoască înţelesul tristeţii.
Această poveste ar fi trebuit să se numească:
Despre fericirea de a putea fi RTT pentru un mereu refugiat.