Interviu realizat de Amadou Diouma Niang, Asociația Cultura Păcii
interviu cu Chuaibi Iuliana, o româncă imigrantă în propria țară
Căsătorită în București cu un student sirian în 1982, Chuaibi Iuliana, 49 de ani, a petrecut jumătate din viață în țara soțului. De șase ani, din motive personale, s-a întors în România unde trăiește și se comportă în continuare ca o adevărată siriancă. Ascultă muzică arabă, gătește mâncăruri orientale și și-a decorat casa în stil arăbesc. În România, mărturisește, se simte diferită față de celelalte românce și mai puțin în siguranță decât acolo.
Când ai plecat prima dată în Siria?
În 1984. Mi-amintesc că existau foarte multe probleme atunci în Siria, în plan economic, politic etc. Era după războiul dintre Liban și Israel, apoi probleme locale cu „Fraţii musulmani“. Toate erau restricţionate, produsele alimentare de bază se dădeau pe bonuri. Când am ajuns în Damasc aeroportul era invadat de iranieni care dormeau pe jos cu o groază de copii pe lângă ei, reveniseră din pelerinaj la o moschee care se afla în Damasc. Ca să ajungem la ghișee și să ieșim din aeroport a fost un adevărat „slalom printre oamenii adormiţi“. M-a frapat imaginea aceea, prima impresie pe care o ai într-o ţară nouă, și cu frică mă întrebam: „Oare unde am venit?“ După aceea am mers la o mătușă a soţului care avea o vilă foarte mare în Damasc, foarte bine utilată și întreţinută, dar ceea ce nu am înţeles atunci era faptul că deși aveau o vilă impunătoare preferau să doarmă afară, în grădină, sub cerul liber. Mai târziu am înţeles că din cauza căldurii.
După câteva zile în Damasc, timp în care socrul meu m-a plimbat peste tot și mă îmbrăcase din cap până în picioare cu aur, am plecat spre orașul natal al soţului.
A trebuit să traversăm deșertul pe timp de noapte, pentru că ziua ar fi fost foarte cald, așa încât am ajuns dimineaţa în oraș, unde eram așteptată ca un VIP, de toate rudele lui. Când am coborât din mașină au început să tragă cu pistoale, cu mitraliere. M-am speriat îngrozitor. Nimeni nu mă pregătise pentru așa ceva. Nu știam ce se întâmplă. Femeile chiuiau și aruncau cu bomboane pe unde treceam.
Copii se înghesuiau să le strângă. Toate astea erau în cinstea mea. Mai mult, când să intru pe poarta casei, care era mai degrabă un conac, cineva a spart o sticlă de parfum, iar un unchi al soțului a tăiat chiar în fața mea un berbec și mai târziu o cămilă. Asta era o mare cinste pentru mine și un semn de apreciere și acceptare din partea lor.
În același an v-ați întors în România?
Da, socrul meu a venit să îmi cunoască părinții. Am stat însă doar câteva luni, pâna ce și-a luat soțul diploma. Apoi am plecat definitiv.
Ați plecat și cu un copil?
Cu doi. Băiatul de trei ani și jumătate și fetița de 40 de zile.
Când v-ați căsătorit?
În 1980, dar actele au ieșit în 1982. Asta pentru că era perioada comunistă.
Câți copii aveți?
Am trei copii: doi băieți și o fată. Băiatul cel mare are 28 de ani, e medic urolog aici în București. Fata are 24 de ani, tot medic, face specializare în obstretică-ginecologie. A terminat anul trecut medicina general în București, acum însă face specializare în Siria. Ea este o fire mai orientală, se simte mai mult atrasă de cultura și modul de viață de acolo. Băiatul cel mic are 20 de ani și e student la Construcții civile în Siria.
De ce nu ați preferat să rămâneți în Siria?
Au fost anumite probleme personale. Dar merg în fiecare an și oricând sunt bine primită.
Cum te-ai simțit acolo?
Mai în siguranță. Poți merge pe stradă fără frică, la orice oră din zi sau noapte, chiar dacă ai un kilogram de aur pe tine.
Cum te simţi aici? Te simţi diferită faţă de alte femei?
În general, mă simt bine și aici, că doar sunt în ţara-mamă. Totuși, trebuie să recunosc că mă simt diferită faţă de celelalte românce.
În ce sens?
Mă simt mai bogată spiritual. Am încercat să iau ce este mai bun din cele două culturi, să îmbin tradiţiile atât de diferite, astfel încât să le păstrez și pe ale mele, dar să le adopt și pe cele ale soţului.
Când ești aici, te simţi mai mult siriancă sau româncă?
Când sunt în România simt că aparţin mai mult Siriei. Au fost situaţii destul de delicate aici, când în compania prietenelor, a colegelor, a rudelor, mi-am dat seama că felul meu de a gândi, de a acţiona, de a privi lucrurile și viaţa, în general, este diferit. Dar asta nu mă împiedică să duc o viaţă normală ca româncă.
Totuși, până la majorat ați trăit aici.
E adevărat! Dar să nu uit că marile evenimente din viaţa mea familială, marile realizări, momentele fericite și unele eșecuri le-am trăit acolo, adoptând din cultura, tradiţiile și spiritualitatea de acolo. Este un fel de nostalgie care acţionează intrinsec. Părerea mea e că, cu cât începi să cunoști, să înţelegi și să te apropii de oameni, de modul lor de viaţă, să te integrezi din ce în ce mai mult, cu atât ajungi să-i iubești și ei să te respecte și să te iubească la rândul lor. Cu cât mă adaptam mai bine, cu atât iubeam noua mea viaţă. Mai mult, am observat că acolo mă simţeam în siguranţă, mai respectată. Oamenii de acolo nu sunt agresivi, stresaţi ca aici… Sunt mai blânzi, mai cu frică de Dumnezeu, au mai tot timpul zâmbetul pe buze atunci când îţi vorbesc, nu fac discriminare că ești străin, din contră, se simţeau onoraţi, eram ceva nou pentru ei. Motiv pentru care pot spune că am fost rapid acceptată, respectată, iubită și…de ce să nu recunosc, foarte răsfăţată. Îmi amintesc, de exemplu, la început, ca orice tânăr din generaţia mea, iubeam muzica disco și muzica românească de petrecere. Îmi luasem câteva casete cu mine, pe care le ascultam mereu. Pe vremea aceea, acum 27 de ani, nimeni de acolo nu era pus la punct cu muzica modernă occidentală și li se părea ciudat felul de muzică pe care îl ascultam. Și la rândul meu, mă enerva la culme când vedeam că majoritatea iubeau doar muzica lor orientală. Pentru mine suna mai mult a muzică de jale, tristă, decât a muzică de dragoste. Dar pe măsură ce am început să învăţ limba arabă, să le înţeleg mesajul…ascultam zi și noapte muzica lui Abdel Halim și Fairouz.
În ziua de azi, tinerii s-au schimbat și în Siria, sunt foarte bine puși la punct cu muzica actuală, modernă, din întreaga lume, cu moda. Nu mai sunt diferenţe ca în trecut.
Am înţeles că ați trăit acolo într-un mediu luxos.
Da, într-adevăr. Spre deosebire de alte fete românce care s-au căsătorit cu arabi, eu am fost privilegiată, mai norocoasă. Am trăit în pătura de sus a societăţii. Acolo am casă pe trei nivele, grădină, piscină, dormitoare cu băi proprii, jacuzzi, case de vacanţă la Mediterana și la munte, pământuri etc. Aveam patru șoferi la ușă, doi erau pentru munca soţului, unul pentru copii (îi duceaaducea de la școală, cluburi sportive) și unul al meu personal care îmi făcea cumpărături, mă ducea în vizite și pe unde aveam nevoie.
Și totuși, ai revenit în România și trăiești într-un apartament modest. Nu a fost greu?
A fost foarte greu. Readaptarea în România a fost poate mai grea decât atunci când m-am dus acolo. Și totuși e o modalitate de a transmite unora că zicala „banii nu aduc întotdeauna fericire“ e adevărată. În general, oamenii cu bani mulţi sunt și cei care au probleme foarte multe. Sau dacă nu au și le crează singuri, prin simpla prezenţă a banului. E și situaţia soţului meu. Personal, consider că singura bogăţie adevărată a omului este cea sufletească.
Până la urmă ati învăţat bine limba arabă?
Normal că înveţi, nu ai încotro! A fost greu la început, aproape că învăţasem toată familia soţului limba română (mă refer la cuvintele uzuale) decât să învăț eu araba.
Acum o vorbesc foarte bine, citesc în arabă. Mai greu este cu scrisul, fac multe greșeli.
Vorbiţi si araba dialectală?
Pot vorbi araba corectă, dar vorbesc și anumite dialecte care se folosesc acolo în funcţie de zona geografi că (Alep, Deyr-elzoor, Sham etc) care sunt diferite (cum ar fi la noi moldovenește, ardelenește, oltenește). Sunt regionalisme. Să spun o întâmplare în acest sens. Primele luni în Siria le-am petrecut în orașul Deyr-el-zoor, un oraș micuţ aflat pe malul Eufratului, în inima deșertului, undeva aproape de graniţa cu Irakul, deci primele mele cuvinte în limba arabă au fost în dialectul respectiv, care este foarte diferit de celelalte dialecte ce se vorbesc pe teritoriul Siriei. Unul din Deyr se înţelege foarte greu cu unul din Alep sau Damasc, uneori deloc. După câteva luni, ne-am mutat în orașul Alep, unde soţul obţinuse un post. Într-o zi vroiam să gătesc o „mâncare mai specială“ – mastui – și aveam nevoie de o oală mai mare. Văzusem la vecina mea, în bucătărie, oale de diferite mărimi și mi-am permis să trimit băiatul de trei ani (care nici el nu știa arabă mai mult decât mine), să ceară împrumut o „gindrie cibiră“ (o oală mai mare) de la vecina care, neînţelegând dialectul respectiv și neștiind ce i se cere, a zis că nu are. Eu am luat-o ca un afront, un refuz de a mă servi. Abia mai târziu, când a venit soţul de la birou, mi-a explicat că la Alep oală se cheamă „tanjera“ și nu „gindrie“.
Ce înseamnă totuși pentru tine cuvântul „acasă“?
„Acasă“ nu ţine de geografi e. Acasă e acolo unde te simţi iubit.