Anne Guillermou este cetăţean francez, este căsătorită cu un centrafrican şi locuieşte în Italia şi România. Deși atât de diversă, viața ei nu este însă deloc simplă.
Care a fost primul tău contact cu România?
În 1975, eram studentă la istorie-geografie şi intenţionam să continui cu antropologia. Voiam să fac o parte din studiile mele într-o altă ţară. Îmi plăcea numele România, am crezut că este o țară caldă (deşi fiind studentă la geografie ar fi trebuit să ştiu mai bine…). Am fost la ambasadă unde am fost primită de către consilierul cultural care m-a sfătuit să cer o bursă. Făceam parte dintr-o trupă semi-profesionistă de dansuri româneşti, am cerut o bursă pentru pregătirea lucrării de diplomă şi, datorită susţinerii consilierului cultural, am şi obţinut-o (ca peste tot şi dintotdeauna, bursele se dau la cunoscuţi) şi am ajuns primă oară la Bucureşti în ianuarie 1978. Am avut bursă de cercetare de patru ori, din partea Ministerului educației francez şi a Ministerului român şi, în ultimul an, în 1981, din partea unei asociații, pentru că nu mai existau schimburi bilaterale prin intermediul guvernelor. De fapt, am fost ultima bursieră străină în România, până în anul 1990.
Cum ai ajuns să înveţi limba română atât de bine?
Când am luat decizia să cer o bursă am început să frecventez cursurile de limba română la universitatea Paris III-Sorbonne Nouvelle. Primul meu profesor a fost Ion Pop, din Cluj, un profesor de literature absolut minunat, căruia însă nu îi plăcea să predea gramatica! Cu el, m-am îndrăgostit de cultura română. În al doilea an a venit Gheorghe Doca din Bucureşti, care este cel mai bun profesor de limbă din lume (nu glumesc, fiind şi eu profesoară de limbă ştiu ce spun). Iar apoi, am venit în România.
În prezent locuieşti în România şi Italia, cum reuşeşti?
Din punct de vedere administrativ nu există nici o piedică, poţi avea domiciliul în două ţări (eu mai am şi în Franţa şi în Republica Centrafricană), totul e să fii gata să plătești impozitele! Din punct de vedere al serviciului, trebuie să te organizezi bine şi să ai un serviciu care să iţi permită să te organizezi! Încerc să fac o „navetă” de 15 zile pe lună, dar nu se poate mereu.
În Franţa mai ai familie, mai mergi acolo?
Mai am familie, rude şi prieteni în Franţa şi mai avem o căsuţă în sudul Franţei (în Provence, pe lângă Coasta de Azur), unde merg cât de des de pot, chiar şi pentru câteva zile – de la Milano sunt 420 km, pe autostrada fac circa 4.30 ore. Este un loc extrem de frumos şi liniştit, ne ducem cu toţii acolo când avem nevoie să ne încărcăm bateriile. Foarte des invităm rude sau prieteni din
lumea întreagă. Casa este mică, dar terenul este mare, se poate pune cortul, clima fiind foarte plăcută. De obicei merg acolo vara, cu pisicile (numărul lor este variabil). Toată lumea spune că am pisici aristocrate! De fapt, familia mea este la Toulouse şi la Avignon, restul rudelor fiind la Paris sau în Bretagne dar, deşi recunosc că Franţa este o ţară foarte frumoasă, nu-mi place să stau acolo, nu-mi place atmosfera, nu-mi plac francezii. Aşa că încerc să merg cât mai puţin în restul Franţei.
Cum l-ai cunoscut pe soțul tău? Am aflat că ați fost despărţiţi timp de 20 de ani.
În 1985 am fost în Republica Centrafricană unde am stat un an, cu o asociație de voluntari. Acolo am descoperit realitatea asociațiilor umanitare. Realitatea africană o ştiam demult, am copilărit în Madagascar, mama în Tunisia, fraţii mei au stat mult în Maroc, Algeria şi Congo Brazzaville, cumnata mea este din Republica Democratică Congo, iar cu familia am vizitat Egiptul, Djibouti, Libanul, Kenya, Tanzania şi arhipelagul Mascareignes. Aș putea spune unele lucruri despre ONG-uri care ar surclasa revelațiile lui Assange… La Bangui l-am întâlnit pe André Endjikondji, în 1986. După câteva luni a trebuit să merg în Franţa pentru un nou contract cu Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. André mi-a propus să ne căsătorim imediat, eu am preferat să termin odată cu hârțoagele şi să ne căsătorim atunci când mă voi întoarce. Când am ajuns în Franța, am aflat că nu se făcea deocamdată contract cu voluntari francezi, pentru că Franţa nu-şi plătise cotizaţia. După câteva luni, Bokassa s-a întors în Centrafrica şi toate contractele au fost suspendate, iar ulterior complet anulate. Comunicam cu André prin scrisori, prin unele căsuţe poştale ale asociaţiilor umanitare. Aşa am făcut timp de doi ani, după care persoana pe la care treceau scrisorile noastre a făcut în aşa fel încât să nu mai primim scrisori. Am încercat de toate, nu aveam bani, nu ştiam unde să-l găsesc pe André. El fusese dat afară de la locul de muncă (centrul misionar al francezilor, unde ne-am cunoscut), pentru că nu se accepta ideea să fie cu o femeie din Europa. Cred c-am scris cel puțin o dată pe lună până în 2005, am dat sute de telefoane, până când un prieten comun centrafrican, care îşi termina doctoratul în Franţa, m-a regăsit pe internet, la Universitatea Catolică din Milano unde predau şi, deşi nu mai avea nici el veşti foarte recente de la André, mi-a dat niște sfaturi şi, în sfârşit, o scrisoare a ajuns la destinaţie. André mi-a răspuns prin e-mail-ul unui prieten, am reușit să-i trimit bani şi iată, după 20 de ani, ca în poveşti, ne-am regăsit şi ne-am căsătorit în septembrie 2006.
Este o poveste foarte emoţionantă, însă nu continua ca în basme cu „…şi au trait fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Nici în prezent nu locuiți în aceeaşi ţară, datorită unor formalităţi birocratice, aşa este?
Efectiv, ca să poată veni André în Italia, trebuia să obţină o viză Schenghen din partea consulatului francez la Bangui, singurul consulat Schenghen din Republica Centrafricană. În loc de o viză Schenghen i s-a dat însă o viză doar pentru Franţa, cu care oricum nu putea intra în Franţa, deoarece toate actele mele din dosar indicau Italia ca ţară de reşedinţă. Zborul trece obligatoriu prin Paris (ciudat, nu-i aşa?). Când a intrat în Italia actele nu i-au fost verificate de poliţia de frontieră, iar el a intrat „ilegal” pe teritoriul italian, ceea ce am descoperit după o lună,
când am vrut sa-i facem actele definitive. Şi aşa a început infernul… Franţa refuzând să recunoască greșeala, Italia refuzând să corecteze o greșeală a Franţei… Până la urmă, André a plecat înapoi în Republica Centrafricană unde stă şi acum. Măcar acum stă cu copiii şi restul familiei. În Italia, era ca un prizonier şi a căzut într-o depresie foarte gravă, cu halucinaţii. Acum, m-am informat cum să-i fac actele în România, unde nu ar exista posibilitatea unei asemenea greşeli. Doar că aştept vremuri mai bune, economic vorbind, ca să aibă şi el un contract de muncă. Vreau ca el să iasă în fiecare zi cu capul sus şi să meargă la serviciu. André este artizan, lucrează ratanul (în Europa se lucrează răchita) şi este cunoscut la Bangui ca fiind cel mai priceput artizan; doar că la Bangui, singurii care ar putea cumpăra sunt străinii, iar guvernul francez menţine o stare constantă de tensiune care îi face pe străini să stea tot timpul încuiaţi în casă sau în maşini blindate (în Centrafrica se încrucişează cele două drumuri transafricane, iar şantierul de lucru aparţine guvernului francez. Centrafrica este ţara cea mai bogată în diamante, mai are şi bumbac de calitate superioară, care ar trebui să concureze bumbacul chinezesc. Ca să oblige populaţia să cultive bumbac şi să extragă diamant, guvernul francez menține pe loc un contingent de 3000 de parașutiști, oameni atât de inteligenți si blânzi…).
După părerea ta, care este ingredientul secret al unei relații la distanţă?
Dragostea care presupune încredere, respectul, răbdarea şi speranța.
Ce ţi-ai dori să se schimbe în legislaţia sau procedurile privind migraţia în Europa?
Ar trebui ca toate ţările să înregistreze în legislaţia naţională dispoziţiile europene. În cazul nostru, va trebui să apelăm la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi vom câştiga, nu suntem primii cu astfel de probleme. Asta înseamnă că, în ciuda marilor discursuri, multe ţări nu-și respectă angajamentele luate.
