Marcel Bajka, Institutul Intercultural Timișoara
Interviu cu Cristina Gheorghe Trânca, șefa Misiunii din România a Organizației Internaționale pentru Migrație (OIM) .
În procesul de preaderare la UE, România a dezvoltat în ultimii 10 ani o reformă legislativă şi instituţională în domeniul migraţiei. Care a fost rolul OIM în această reformă?
Probabil cel mai consistent sprijin din partea OIM a fost şi este facilitarea parteneriatelor şi a legăturilor dintre instituţii din România şi instituţii omoloage din alte state europene. An de an, am reuşit angajarea României în proiecte paneuropene sau regionale, în domenii precum asistenţa pentru migranţi vulnerabili, returnarea voluntară, border management, sănătatea migraţiei sau dreptul migraţiei. Experţi şi oficiali români au participat în proiecte comune, stagii de specializare, vizite de studiu şi mecanisme de consultare. Resursele disponibile pentru proiecte de migraţie în România au fost, însă, foarte puţine. Migraţia a fost o Cenuşăreasă, nu numai în România, ci la nivel european, până nu demult. Un instrument programatic şi financiar al UE dedicat migraţiei a apărut de-abia în 2007, vorbesc de Programul General Solidaritate şi gestionarea fluxurilor de migraţie. N-am înţeles această incapacitate de a anticipa provocările migraţiei şi de a te pregăti pentru ele. Rezultatul este că structurile de migraţie sunt oarecum în urma celor care se ocupă de azil şi refugiaţi.
Reforma legislativă pusă în funcţiune, printre altele, presupune şi o schimbare a abordării faţă de integrarea imigranţilor în România, de la un model moştenit prin inerţie, de tip laissez-faire, spre un model de susţinere a participării active a străinilor la viaţa economică, socială şi culturală a ţării. Cât de vizibilă este această schimbare, mai ales pentru un imigrant?
Alexis de Tocqueville zicea că participarea migranţilor în procesul democratic e una din căile spre integrarea lor. Deşi el se referea la America secolului al 19-lea, recomandarea e valabilă în Europa secolului al 21-lea. E şi aplicată, de exemplu în Suedia, unde străinii au drept de vot în alegerile locale. Integrarea suportă abordări din cele mai variate, nu există un anumit set de bune practici care să fie relevante peste tot în lume. Acestea fiind spuse, un factor esenţial este accesul migrantului la educaţie, la un loc de muncă şi la servicii de sănătate. Nu putem vorbi de participarea migranţilor la viaţa societăţii gazdă dacă nu sunt reglate chestiuni de care depind direct subzistenţa şi dezvoltarea oricărui om. Cum ar veni, nu s-a depăşit nici măcar nivelul al doilea al piramidei lui Maslow. Un alt factor este timpul: integrarea este un proces de durată, efectele politicilor de integrare se măsoară pe o scară temporală lungă. În România domeniul este nou, aşa că propun să rediscutăm acest punct peste câţiva ani.
Oficiul Român pentru Imigrări (ORI) a fost înfiinţat ca o instituţie responsabilă la nivel naţional de gestionarea unitară a problematicii migraţiei şi azilului. În acelaşi timp, o bună parte din legislaţie a fost moştenită de la alte structuri ale căror atribuţii au fost preluate de ORI. Astfel un cadru legislativ cuprinzător a fost peticit în vederea asigurării conformităţii cu legislaţia comunitară. Au supravieţuit tot felul de detalii care denotă alte vremuri, de genul: „străinul intrat legal pe teritoriul României are obligaţia să anunţe despre aceasta organul de poliţie competent teritorial, în termen de 3 zile de la data intrării” (ART. 12 (1), ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 194 din 12 decembrie 2002 (republicată)(actualizată) privind regimul străinilor în România**) Data intrării în vigoare: 05 iunie 2008).
Într-un astfel de cadru, cât de eficient e gestionat şi asigurat accesul străinilor la drepturile oferite
de lege, având în vedere că pe lângă ORI sunt implicate mai multe instituţii, de la ministere, diferite agenţii guvernamentale, până la autorităţile locale? Cum funcţionează această cooperare inter-instituţională şi cât de orientată este spre beneficiar?
Integrarea migranţilor este, în România, o scenă care încă îşi aşteaptă actorii. Agenţii guvernamentale care au, potrivit legii, responsabilităţi în integrarea migranţilor, sunt marginal sau deloc implicate în activităţi de integrare. Fie nu sunt conştiente de respectivele responsabilităţi, fie ştiu de ele, dar nu au făcut efortul de a dezvolta resursele necesare pentru a-şi îndeplini rolul. Aşa că pe scenă sunt acum numai trei actori: ORI, o părticică din societatea civilă şi OIM. Peisajul este mai degrabă dezolant. Lipsesc de pe scenă sănătatea, educaţia, munca; lipsesc autorităţile locale. Ar fi binevenită participarea bisericii, a mass mediei, a sectorului privat. Păstrând metafora, nici scena nu e solidă. De fapt, asta este problema de fond: capacitatea sistemului, în general, de a aplica legea şi de a servi omul. Dacă sistemul funcţionează pentru cetăţenii români, va funcţiona şi pentru cetăţenii străini. Atunci când românul nu va fi purtat de la Ana la Caiafa să-şi reclame drepturile şi va obţine fără bătaie de cap beneficiile pe care este îndreptăţit să le aibă, atunci şi accesul străinului la aceleaşi servicii va fi uşor.
ORI, responsabil de gestionarea unitarã a problematicii migraţiei şi azilului, are una din principalele atribuţii de control. Cum se împacă pe de-o parte rolul coercitiv al ORI faţă de străini şi pe de altă parte rolul de facilitare a integrării?
Această situaţie nu apare numai în România, ci e inerentă unuia dintre cele două modele principale aplicate în lume. Modelul ministerului unic responsabil adună sub aceeaşi umbrelă toate funcţiile şi resursele considerate necesare pentru gestionarea migraţiei. Acest model are câteva avantaje: priorităţile pot fi definite mai rapid; formularea politicilor şi acţiunilor este mai aproape de realitatea operaţională; resursele umane şi materiale pot fi mai eficient planificate, ajustate şi cheltuite în funcţie de nevoi. Modelul structurii unice aduce însă dificultatea de a păstra un echilibru nu numai în distribuţia priorităţilor şi a resurselor, dar şi în ceea ce priveşte managementul. Integrarea migranţilor şi combaterea migraţiei ilegale sunt două domenii foarte diferite, ele cer resurse umane cu specializări diferite şi stiluri de management diferite. Apare şi problema percepţiei, în ochii migranţilor şi nu numai, în ceea ce priveşte misiunea respectivei instituţii, atunci când aceeaşi instituţie facilitează migraţia dar în acelaşi timp desfăşoară acţiuni de control al migraţiei. Celălalt model, modelul multi-agenţie, separă controlul migraţiei de alte domenii de administrare a migraţiei. Modelul multi-agenţie are nevoie de un foarte bun mecanism de coordonare. Indiferent de modelul adoptat, problema este să reuşeşti să-l faci să funcţioneze eficient. Pot exista rivalităţi şi înăuntrul unei instituţii, nu numai între instituţii. Coordonarea poate fi dificilă şi intra-agenţie.
Sarcina de a formula abordări efective şi coerente de gestionare a migraţiei reprezintă o adevărată provocare pentru toate statele UE. Pentru România, prioritară era transpunerea şi implementarea legislaţiei comunitare în domeniul imigraţiei, azilului, securizării frontierelor şi a regimului de vize, şi mai puţin focalizarea pe strategiile naţionale. În momentul de faţă Strategia Naţională privind imigraţia pentru perioada 2007-2011 este expirată. Ce elemente ar trebui luate în calcul şi cum ar trebui corelate ele pentru o eficientă planificare strategică pe termen mediu şi lung? Care sunt nevoile României la nivel administrativ pentru a răspunde cât mai bine la această provocare?
Un studiu relativ recent privind dezvoltarea durabilă a României pornea de la întrebarea următoare: cu cine şi pentru cine se va realiza dezvoltarea României pe termen mediu şi lung? Strategia de care vorbim are de pus în ecuaţie trei elemente: migraţia, munca şi educaţia. Accentuez cuvântul “migraţie” şi pun deoparte termenii “imigraţie” şi “emigraţie”, pentru că orice demers vizând imigraţia nu poate ignora şi nu poate fi separat de emigraţie. Vorbim, de fapt, de capitalul uman. Cine pleacă/ va pleca din România? Cine vine/ va veni în România? În ce scop? Care sunt/ vor fi categoriile profesionale în deficit? Ce specialişti pregătesc/ vor pregăti şcolile şi universităţile din România? Cum pot fi corelate nevoile de pe piaţa muncii cu dinamica fluxurilor de migraţie? Dacă vorbim de cheia în care să fie elaborată strategia, atunci ar trebui să vorbim de o abordare costuri versus beneficii. Dacă vorbim de conţinut, de componentele strategiei, vorbim de controlul migraţiei versus facilitarea migraţiei. Mă tem că o să repet ce-am spus mai devreme: documentul e una, implementarea e alta. Oricât de clar ar fi formulate obiectivele şi oricât de bine articulate componentele strategiei, e nevoie de legislaţie care să le valideze şi de infrastructură care să susţină implementarea lor.
Aveţi statutul de oficial internaţional în propria ţară, cunoaşteţi bine contextul naţional, precum şi comunităţile străinilor în România. În recenta poveste Wikileaks, într-o telegramă a Ambasadei SUA despre concertul Madonnei la Bucureşti se spune că românii nu primesc lecţii de la străini. Din experienţa Dvs., cât de adevărată este această afirmaţie? După aderarea în UE, mai există în Romania voinţa şi/sau nevoia de a învăţa din experienţa altora?
Bineînţeles că există, şi voinţa, şi nevoia, la nivel individual. Generalizările pot sfârşi în stereotipuri. Că tot vorbim de migranţi, stereotipurile sunt capcane în care poate cădea oricine, chiar avertizat fiind. Aşa cum românii sunt aruncaţi toţi în aceeaşi oală de un străin, la fel pot generaliza românii când vine vorba de străini. La nivel instituţional e o problemă, greu învaţă instituţiile, unele au o inerţie şi o rezistenţă la schimbare formidabile. Mi-e foarte ciudă când oficiali români tineri se întorc din vizite de lucru cu idei de schimbare şi entuziasmul lor e sufocat de birocraţie.
- Participarea străinilor la cursurile de limba română, sesiuni de orientare culturală şi consiliere, este voluntară şi poate avea rolul de a le facilita acestora şi obţinerea dreptului de şedere permanentă şi, ulterior, a cetăţeniei române. Unele state europene au introdus obligativitatea cursurilor de integrare pentru imigranţii RTT. Cum vi se pare o astfel de măsură?
Fiind întrebat dacă vrea să participe la un eveniment, băiatul meu a răspuns: „dacă e obligatoriu, nu vreau; dacă nu e obligatoriu, vreau.” Ca să faci obligatorii astfel de programe trebuie să ai şi capacitatea de a le finanţa: profesori şi lectori, infrastructură, teste standardizate etc. Să zicem că nu asta ar fi problema (în România, cum ştim, este, totuşi). Răspunsul meu este: depinde. Depinde de istoria de migraţie a ţării, de spiritul naţional, de filozofia locului. Olandezii spun că obţinerea cetăţeniei este linia de finish a integrării, în timp ce pentru britanici naturalizarea reprezintă doar un start promiţător. Pentru unele state, integrarea înseamnă asimilare; pentru altele, înseamnă locuire în comun. Depinde, de asemenea, de conţinutul programului şi de locul acestuia în ansamblul politicilor sociale, şi nu numai, ale statului respectiv. Pentru migrant, aceste programe aduc mai multe obligaţii (şi penalizări, dacă obligaţiile nu sunt îndeplinite), dar şi beneficii – şanse mai bune în găsirea unui loc de muncă, de a-şi continua studiile. Nu ştiu dacă prin astfel de programe statele îşi ating obiectivele – întărirea coeziunii sociale şi reducerea costurilor asociate prezenţei migranţilor pe teritoriul statului respectiv. Există factori sistemici, de exemplu economici, care, deşi nu au legătură directă cu integrarea, pot avea un impact pozitiv mult mai puternic asupra integrării decât un program specific obligatoriu.
- În procesul de integrare socială a străinilor sunteţi implicaţi şi prin proiectul „Reţea de centre de informare şi consiliere pentru resortisanţi ai unor ţări terţe” finanţat de ORI prin Fondul European de Integrare a resortisanţilor ţărilor terţe (RTT). Cum merg lucrurile în acest proiect?
Merg şi bine şi mai puţin bine. Merg bine în sensul că avem parteneri extraordinari, 14 organizaţii neguvernamentale active în 15 locaţii din România. Mă bucură foarte mult interesul şi energia pe care această echipă le-a investit în proiect. Sunt oameni foarte buni, profesionişti cu experienţă în economie socială, educaţie, tineret, drepturile omului, protecţia mediului; există şi o organizaţie a Bisericii Ortodoxe. Cu unele dintre aceste organizaţii lucrăm de mai mulţi ani, multe sunt prieteni proaspeţi, descoperiţi prin acest proiect. Sunt mulţumită de apariţia unor jucători noi pe teren, de diversitatea lor, de reţeaua de contacte şi legăturile construite la nivel local cu agenţii guvernamentale, asociaţii şi comunităţi de migranţi, universităţi. Vorbind de parteneri, vreau să-mi exprim aprecierea pentru cooperarea cu voi, Institutul Intercultural Timişoara, vă mulţumesc pentru sprijin, atitudinea deschisă şi consultările cu voi privind complementaritatea proiectelor de integrare. În aproape 6 luni de funcţionare, cele 15 centre au intrat în contact direct cu peste 5.000 de migranţi. Ca lucrător OIM, pot să afirm în cunoştinţă de cauză că această experienţă este extrem de valoroasă. OIM România a acordat asistenţă câtorva zeci de mii de persoane, străini şi cetăţeni români. Nici un training nu te pregăteşte la fel de bine ca relaţionarea şi munca directă cu migranţi în carne şi oase. Zicând că lucrurile merg mai puţin bine, mă gândesc la lipsa de continuitate. Reţeaua de centre este finanţată până la sfârşitul lunii aprilie. Ce facem mai departe? Iniţiativele de integrare a migranţilor, precum această reţea, proiectele IIT şi, în general vorbind, toată acestă infrastructură de servicii pentru migranţi, fragilă, de-abia conturată, are nevoie de consolidare, de continuitate, trebuie gândită şi finanţată cel puţin pe termen mediu. Altfel, rişti să pierzi capitalul uman format şi un preţios capital de încredere.
- Din portofoliul OIM România, care este realizarea în domeniul migraţiei cu care vă mândriţi cel mai mult?
În afară de proiectul de care tocmai am vorbit, proiectele de asistenţă umanitară pentru persoane aflate în nevoie urgentă de protecţie internaţională. Despre acest subiect, într-un alt interviu.