Președinte
Organizația Femeilor Refugiate în România
La un eveniment organizat de OFRR la Punctul Naţional de Contact pentru Resortisanţii Ţărilor Terţe, am avut parte de o surpriză extrem de placută. Ne-a vizitat un tânăr artist care a petrecut câţiva ani în România după care a plecat în lume. Pentru mine personal, povestea oaspetelui nostru este una de succes care merită promovată: un băiat simpatic cu o experienţă de viaţă interesantă, care trebuie neapărat cunoscută şi împărtăşită. Johnny King este originar din Congo Brazzaville. Şi-a petrecut adolescenţa între Congo Brazaville, Bucureşti şi Franţa. Muzica este mai mult decât o pasiune pentru el: este un element important de comunicare cu lumea inconjurătoare, o modalitate prin care îşi menţine legătura cu tradiţiile din ţara de origine şi o modalitate optimă de schimb cultural cu alte popoare.
Spune-mi câte ceva despre tine şi despre sosirea ta în România. Când s-a întâmplat?
Am ajuns în România în urmă cu aproximativ 12 ani
Care au fost problemele cu care te-ai confruntat în primele luni de stat în România?
Cu adaptarea şi toate problemele care sunt în jur…adica comunicare: limba română şi diferenţa de cultură şi de infăţişare, deoarece sunt negru şi se vede direct culoarea pielii, etc…şi lipsa baniilor care mai ingreunează toată povestea…
Să trecem acum la capitolul „amintiri”. Îţi mai aduci aminte de primele zile petrecute în România?
Îmi aduc aminte de prima iarnă. Pe asta nu pot s-o uit pentru că era îngrozitoare. M-a ajutat foarte mult căldura oamenilor cu care m-am întâlnit atunci. Norocul meu a fost că aveam o comunitate destul de organizată, oameni care erau de ceva timp in România care m-au sprijinit. Datorită lor am trecut mai uşor peste problemele de adaptare, peste dorul de casă. Îmi aduc aminte că ne întâlneam din când in când într-un bar unde ne permiteau să punem muzică africană. Era foarte important acest aspect pentru că una din problemele de care ne lovim este faptul că nu avem in România restaurante, magazine, cluburi cu specific Afro. Am înţeles că au fost mici iniţiative dar nu s-a ajuns la impactul dorit.
Îmi aduc aminte de un sprijin important pe care l-am primit şi care m-a ajutat la începutul carierei mele. Am fost sprijiniţi de Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi care împreună cu Consiliul Naţional Român pentru Refugiaţi ne-au implicat în acţiuni de sensibilizare a opiniei publice cu privire la problematica refugiaţilor. Am participat împreună cu colegii mei cu care am înfiinţat grupul BAKELUBA, la diverse campanii care au avut loc în Bucuresţi şi în diverse regiuni ale ţării.
Cum ţi se pare România acum?
Îmi este foarte greu să îmi fac o părere pentru că nu am stat decât foarte puţin şi nu prea am avut timp să mă uit în jurul meu. Ce mi se pare schimbat, cel puţin în Bucureşti este faptul că s-a mai construit câte ceva, oraşul arată altfel. M-am întâlnit cu mulţi prieteni de atunci care văd că au reuşit să ajungă la o stabilitate din punct de vedere social şi profesional. Cred că România este o ţară în care străinii au acum mai multe oportunităţi de integrare decât la începutul anilor 2000, când nici latura umanitară nu era la fel de dezvoltată ca acum. Un exemplu este chiar aceasta iniţiativă prin care străinii din ţări non UE sunt ajutaţi să se integreze în România. Nu pot să nu recunosc că s-au făcut progrese şi cred că implicarea noastră este importantă pentru îmbunătăţirea situaţiei imigranţilor. Fiecare dintre noi trebuie să investim ceva din timpul nostru pentru a participa la activităţile care sunt organizate, să ne spunem punctul de vedere în legătură cu aspectele pe care considerăm că trebuie îmbunătăţite. O sugestie ar fi ca ONG-uri care se ocupă de problematica noastră să se gândească la programe culturale şi la descoperirea, valorificarea şi promovarea de talente din rândul comunităţilor de străini.
Sunt mulţi copii talentaţi care au nevoie de sprijin. Ei pot deveni precum marii fotbalişti, actori, muzicieni din alte ţări, care au fost produsul migraţiei şi au jucat un rol important în înlăturarea ideilor preconcepute care produc fapte de discriminare. Ei pot contribui la promovarea unei imagini pozitive a străinilor şi la valorificarea bagajului socio-cultural pe care îl investesc pentru dezvoltarea societăţii gazdă.
A fi străin este un handicap sau un atu ? Te-a ajutat faptul că vii dintr-o altă ţară? Acest aspect ţi-a deschis anumite uşi sau a îngreunat integrarea ta?
A fi străin nu este numai un handicap este şi bine…Curiozitatea faţă de ce vine de departe şi de ce e exotic face ca totul să fie frumos.
Din experienţa mea a fost un avantaj pentru integrare. Mă privea lumea ca pe vedetele de la TV străine…şi fiind muzician, asta m-a ajutat mult la deschiderea unor uşi.
Însă nu e numai asta…e şi partea cu realitatea socială în societăţile mai sărace. Există invidia şi răutatea către «străinul care vine să-mi ia ce e al meu»
Putem vorbi despre discriminare în România?
Da, există la fel ca peste tot în Europa…Discriminarea este o manifestare a fricii.
Am înţeles că tu călătoreşti şi trăieşti mult şi în alte ţări din Europa? Cum e viaţa de migrant „internaţional”?
Hahahahahaaaa. Interesant cum sună…viaţa de migrant internaţional?
Da sună frumos…îmi place.
Descopăr şi învăţ multe chestii…iau câte ceva din toate culturile locurilor pe unde trec…şi asta mă face să mă simt parte integrantă din acel mediu.
Ce doreşti să transmiţi prin muzica pe care o cânţi?
Muzica s-a născut în mine de mic…şi din nevoia de a comunica.
Şi a fost ca un suflu salvător să mă pot exprima şi să fiu în lumea mea cu ceilalţi.
Muzica este medicamentul meu…
Vreau să le împărtăşesc tuturor ce trăiesc, ce văd, ce simt şi ce cred eu dar totul să fie pentru binele societăţii …sunt un lucrător social…
Îţi scrii singur piesele. Este o pasiune din copilărie? O moştenire de familie?
Sunt dintr-un neam nobil din regatul Congo…iar în neamul meu se găsesc „griot” adică actuali MC…oameni care au capacitatea de a aduna lumea şi de a comunica poporului voinţa regelui…poate de acolo se trage…
Eu zic că muzica e medicamentul meu şi drumul meu.
Spune-mi câte ceva despre familia ta? Îţi este dor de ei? Cât de des mergi acasă?
Cam greu de spus despre familia mea…Mi-am pierdut părinţii în perioada mişcarilor politice şi sunt multe schimbări…Să credem într-o schimbare fără atâta suferinţă pe viitor…
Mai am rude în Africa şi nu i-am uitat…tare aş vrea să-i văd…dar toate la timpul lor…
Am şi multe familii pe aici în România…în Europa, peste tot unde mă duc am câte un frate, o surioară care alină dorul de acasă…
Ai şi alte preocupări în afara muzicii?
Da…sunt pasionat de psihicul uman…de reacţiile omului în diverse contexte…Aş vrea ca oameni să poată comunica cu uşurinţa …studiez şi mă pasionează muzicoterapia…
Cum ai petrecut sărbătorile de iarnă?
Cu familia şi cu prieteni…la Galaţi şi la Botoşani. M-am bucurat mult să fiu în România de sărbători.. Văd că avem de asemenea o organizaţie de imigranţi care ne face cinste. Iată semne că lucrurile merg din ce în ce mai bine. A fost o vacanţă binevenită.
Tocmai am încheiat anul 2009. Cum a fost acest an pentru tine. Toţi s-au plâns de acest an de criză. Ţie cum ţi-a mers?
Anul 2009 pentru mine a fost „ieşirea din deşert şi repunerea în mers către Zion”…foarte multe greutăţi, dar au fost mai multe binecuvântări.
2010 este pentru împlinirea şi realizarea tuturor proiectelor care sunt deja în derulare.
Vin cu un nou album: “NO MOR’STRESS”.
Pregătesc un maxi single care va fi lansat spre sfârşitul lui martie la Paris, apoi în Elveţia, apoi Germania, România … Africa (printre primele priorităţi)
Care este viziunea ta pentru 2010. Ce îţi doreşti cel mai mult pentru acest an?
Îmi doresc să pot învăţa mai mult decât în 2009 şi să pot realiza ce știu deja…
Sunt din ce în ce mai mulţi străini care vin în România şi doresc să se stabilească aici. Poţi să îi ajuţi cu un sfat pentru uşurarea integrării lor?
Cheia integrării constă în observarea obicieiurilor societăţii şi adaptarea se face încet-încet, cu voinţă şi perseverenţă…
Credinţa în: «ceea ce a fost greu e în spate iar ce e mai bun vine»…cu credinţă vine sigur…dar învăţând!
Prin anii 1999 – 2000 Johnny King înfiinţează grupul Black Style cu care lansează trei albume în România, adoptând diverse stiluri precum Hip-Hop, R’n’B şi punând o amprentă semnificativă pe diverse piese din repertoriul internaţional pe care le interpretează de nenumărate ori în concerte şi acţiuni umanitare la care participă.
Se întoarce apoi spre origini prin muzica Gospel şi Negro-spirituals, ce se concretizează într-un album cu Bakeluba şi turnee în România şi în Europa de Est. Cu un parcurs atât de bogat, se indreaptă în mod natural spre Raggae, hrănit de blues autentic şi de precursorii „lumii Raggae” ca Bob Marley, Peter Tosh, Jimmy Cliff , Lucky Dube şi Alpha Blondy.
Ajunge apoi în Elveţia unde susţine timp de trei luni un program acustic «one-man-show», de Reggae şi Afro-blues într-un pub irlandez la Geneva, apoi colaborează ca «singjay» și «MC» cu Livity Sound, înainte de a se intâlni cu Askaar Crew la sfârşitul lui 2003, cu care scoate primul său album Reggae, Babylon Invasion. Primul său maxi single de pe următorul album NO MORE STRESS, este produsul mai multor colaborări; co-produs de Johnny King. Aranjamentul este făcut de Paul Egger Mwanga, muzician polivalent, nominalizat de trei ori cel mai bun baterist din Africa Centrală.
Cu aportul live al unor mari artişti ca Andrew Bassie Campbel şi Jimmy Jane, Buta Bassie, Astrolab, acest album îmbină diverse stiluri muzicale şi mesaje interculturale, un metisaj născut din experienţa sa artistică şi psihosocială.
Johnny King impresionează la fiecare apariţie atât prin talentul său muzical natural, cât şi prin interpretarea cântecelor şi prezenţa scenică. Este o forţă a naturii africane, o deschidere spre descoperire şi convieţuire.