Eseistul și filosoful spaniol Jose Ortega y Gasset spunea că națiunea ar putea fi definită drept “un proiect stimulativ al vieții în comun“. Vorbele sale, aduse în contextul recent încheiatului Campionat mondial de fotbal, se verifică deplin în cazul noii campioane, tocmai Spania, o țară în conflict perpetuu al identităților, dar care prin intermediul sportului a reușit să ofere un model de unitate, să genereze o stare de spirit opusă adversităţilor dar și un sentiment de patriotism integrator.
Nu de așa ceva ar fi nevoie în societățile europene contemporane caracterizate tot mai mult prin diversitatea etnică, religioasă sau culturală?
Pentru prima dată după mulți ani, Spania nu a mai fost doar o selecționată în care joacă fotbaliști de diferite etnii și origini, ci un model de echipă în care s-au integrat catalanii (opt în lotul care a participat la Campionatul Mondial de Fotbal din Africa de Sud), bascii, andaluzii, fii de emigranți etc, cu toții devenind doar spanioli.
În contextul în care Campionatul Mondial este ritualul suprem al „noii religii populare” numite fotbal, competiția internațională reușește să închege structura identitară a maselor naționale. Victoriile distrug adversitățile interne și le înlocuiesc cu un val de mândrie națională.
De câțiva ani buni, fotbalul la nivel înalt (al naționalelor sau echipelor de club de top) întreține o mitologie a metisajului, a armoniei dintre jucătorii de origini diferite. Dar realitatea dovedește că lucrurile chiar stau așa. În ultimii ani, Franța a reușit să cîștige titluri europene și mondiale cu o echipă multietnică în care din cei 11 titulari, doar trei erau albi, restul de culoare sau de origine algeriană. “Black-blanc-beur“ (neagrăalbă-arabă), era sloganul unei naționale franceze conduse din teren de Zinedine Zidane, fiu de imigranţi algerieni.
Exemplele pot continua, cu cele mai bune echipe de la ultima ediție a cupei mondiale. Olanda, ocupanta locului doi a avut printre titulari un alohton naturalizat „olandez”, de origine berber marocan (Bulahruz), dar și patru metiși, care însă toți poartă nume olandeze. O scurtă paranteză aici: cei mai mulți dintre jucătorii de origine arabă sau africană refuză să își europenizeze numele.
Mergând mai departe, echipa clasată pe locul al patrulea, Uruguay, a fost la rândul său un mix de naționalități, cu jucători de origine italiană, spaniolă și portugheză.
Însă, anul acesta, recordul pare să îl fi stabilit Germania, ocupanta locului trei la ultima ediție a Campionatului Mondial. Astfel, cei unsprezece fotbalişti de origine străină din selecţionata Germaniei provin din nu mai puțin de opt ţări diferite (Brazilia, Bosnia-Herţegovina, Turcia, Ghana, Tunisia, Spania, Nigeria şi Polonia). De fapt, toți aceștia sunt fiii sau nepoții unor emigranți care au ajuns în Germania ca refugiați economici.
Schimbarea paradigmei „teutone”“ a echipei germane a fost apreciată de specialiști ca efect al “generației M“ sau “multi-kulti“ (multiculturală), de deschidere spre multele comunități de imigranți din aceasă țară.
Chiar și cancelarul federal, Angela Merkel, spunea că selecţionata de fotbal reprezintă „un exemplu de cum pot apărea modele de conduită, modele pentru întreaga noastră ţară, atât pentru cei care sunt de origine germană cât şi pentru cei care doresc să se integreze”. Tot ea recunoștea însă, că procentul jucătorilor de origine străină este net superior mediei din societate, dar sublinia că aceştia se pot transforma „în idolii tuturor”.
Berlinul a sesizat rolul integrativ al fotbalului și, de aceea, începând din 2007, Federaţia Germană de Fotbal şi sponsorul principal al naţionalei, Mercedes Benz, acordă anual premiul pentru integrare „Fotbal: culturi diferite – o pasiune comună”, prin care sunt promovate proiectele şi activităţile de integrare socială a copiilor de imigranţi, cu ajutorul fotbalului.
Totuși, se poate spune că miracolul german al diversităţii a fost posibil graţie revizuirii codului naţionalităţii în anul 2000, care permite naturalizarea fără să mai fie nevoie ca părinţii să fie autohtoni. Apariţia de tineri talentaţi de origine străină a presupus şi o rupere faţă de valorile clasice de putere, rigoare, forţă morală şi alergie la estetică, care au fost până acum concepte tradiţionale ale fotbalului german.
„Sportul e o cale fantastică spre integrarea socială a străinilor”, declara recent Jacques Rogge, preşedintele Comitetului Olimpic Internaţional. Într-adevăr, fotbalul – iar ultima ediție de Campionat Mondial a confirmat acest lucru – e un exemplu pozitiv pentru integrarea minorităţilor etnice şi a străinilor.