Thomas Hammarberg, copiii migranţi şi regulamentul Dublin

Se împlinesc cinci ani de când Thomas Hammarberg, laureat al Premiului Nobel pentru pace din 1977, este Comisar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei. Preocuparea sa susţinută pentru migraţie este legitimă şi fructuoasă, motiv pentru care ne propunem să abordăm ultimele poziţii ale Comisariatului European pentru drepturile Omului.

Este îndeobşte cunoscut faptul că sosesc în Europa copii migranţi neînsoţiţi de părinţi sau rude, ceea ce solicită atenţia organismelor responsabile în apărarea drepturilor acestor copii. În plus, este necesar ca guvernele europene să acorde atenţie sporită pentru ca ei să nu devină ţintele nedorite ale violenţei, traficului de persoane, discriminării sau altor tipuri de abuzuri. Mobilizarea în acest sens este legitimă, din moment ce toate statele europene au ratificat Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Copilului, care impune ca factorul care primează să fie interesul copilului, iar orice control al migraţiei, orice politică anti-migraţionistă să fie subsidiară. Unele dintre guverne au avut acest tip de experienţe şi au procedat în consecinţă la repatrierea urgentă a copiilor în ţările de origine, în care există centre de recepţie organizate ca un tip de orfelinate. Autorităţile din Danemarca, Olanda, Norvegia, Spania, Suedia şi Marea Britanie au raportat astfel de repatrieri în Afghanistan, Irak şi câteva ţări din Africa. Totuşi, nu acestea sunt soluţiile ideale în cazul unor ţări afectate de război, în care centrele de primire sunt mai degrabă ţinte vulnerabile decât locaţii sigure.

Bineînţeles că stabilirea identităţii copiilor migranţi şi neînsoţiţi, precum şi cauzele migraţiei sunt un preambul necesar. Cazurile întâlnite până acum au semnalat cauze extrem de grave, precum fuga de persecuţie sau război, de recrutare forţată în miliţii sau grupuri armate, de sărăcie, trafic de persoane, exploatare şi abuz. Trebuie de asemenea făcută o analiză competentă, spune Hammarberg, pentru a şti dacă repatrierea este cea mai bună soluţie, iar dacă nu, să fie luate măsuri pentru integrarea în ţara gazdă. Să nu uităm că unii dintre aceşti copii au beneficiat chiar de sprijinul propriei familii pentru a fugi, ca să scape de greutăţi şi de iminenţa unor riscuri grave. Plecând de la Recomandarea Consiliului Europei cu privire la minorii neînsoţiţi, ţările europene au în perspectivă adoptarea unui plan de acţiune în acest sens, pentru a avea deschidere în identificarea soluţiilor durabil adecvate. Cel mai important din această recomandare este faptul că micii migranţi au dreptul la protecţie din partea statului de destinaţie, în primă instanţă desemnândui-se fiecăruia un protector/tutore care să-i apere interesele.

Comisarul mai adaugă faptul că cei mai mulţi dintre minorii migranţi neînsoţiţi pe care i-a întâlnit aveau între 15 şi18 ani, iar separarea de familie putea fi gestionată mai uşor de ei decât ameninţările şi perspectivele sumbre din ţara de origine.

O altă problemă pe care o semnalează Thomas Hammarberg în septembrie 2010 este cea a disfuncţionalităţii aşa-numitului “Regulament Dublin” în Uniunea Europeană. Acest regulament face ca responsabilitatea pentru examinarea cererilor de azil să cadă pe umerii ţărilor aflate la graniţele UE, acestea fiind locurile prin care intră, în mare parte, solicitanţii de azil. Grecia şi Malta, ca exemplu, sunt excedate de numărul mare al azilanţilor, ceea ce face ca procedurile să fie încetinite şi greoaie. În plus, statele din nordul Europei nu cooperează cum se cuvine în această problemă.

Cu toate acestea, regulamentul nu exonerează celelalte state member de responsabilitatea gestionării azilanţilor. Sistemul Dublin a ajuns la colaps, victimele fiind înşişi refugiaţii. Dacă ţara de intrare le refuză cererile, azilanţii introduc de obicei apel, ceea ce face ca instanţele naţionale, instanţele supreme şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fie împovărate la limită. Astfel, Curtea de la Strasbourg a primit numai în perioada 2009-2010 nu mai puţin de 700 de apeluri pentru suspendare. Grav este, de asemenea, faptul că se recurge la detenţie în urma apelului, din teama ca azilanţii să nu se sustragă înainte de hotărârea transferului. Acestea sunt motivele pentru care va trebui ca regulamentul să fie revizuit pe principiul solidarităţii.

Grecia face greu față valului de imigranți ilegali

Pentru prima dată de la înființarea Agenției Europene de Protecție a Frontierelor, FRONTEX, un stat comunitar apelează la ajutorul Uniunii Europene deoarece nu mai face față valului de imigranți ilegali din state terțe. Grecia afirmă că, în fiecare zi, sute de persoane încearcă să treacă ilegal frontiera. Dar apelurile Atenei la solidaritate europeana au fost ignorate. Comisarul european pentru afaceri interne, Cecilia Malmström, a confirmat recent la Bruxelles cererea guvernului elen de asistență din partea FRONTEX, relatează Deutsche Welle. Agenția ar urma să trimită echipe de specialiști la frontier eleno-turcă, unde din ce în ce mai mulți refugiați din Africa și Afganistan încearcă să ajungă în Europa. Nu numai autoritățile grecești au sesizat UE în privința situației catastrofale a imigrației ilegale. Organizații pentru drepturile omului au înaintat zeci de memorii instituțiilor europene, atrăgând atenția asupra faptului că Grecia este depășită de numărul refugiaților. În plus, conform reglementării europene în materie de azil – așa numitul Acord Dublin II – mii de azilanți scăpați de Grecia și ajunși în alte state sunt retrimiși în Grecia pentru a li se procesa cererea de azil. Atena este supusă astfel unei presiuni suplimentare: pe de-o parte nu face față numărului de refugiați noi, iar pe de altă parte trebuie să proceseze cereri de azil de la refugiați expulzați din alte state europene, doar pentru că aceștia au intrat în spațiul comunitar prin Grecia. Unul dintre miniștrii cabinetului elen afirmase la o întrevedere a miniștrilor de interne europeni că țara sa va avea nevoie de “mult ajutor” în gestionarea acestei probleme. Christos Papoutsis propusese de asemenea încheierea unui acord cu Turcia care să permită relocarea refugiaților și procesarea cererilor acestora în țară prin care urmau să tranziteze frontiera UE. Lagărele de refugiați sunt și așa arhipline în Grecia. Dar ceilalți miniștrii europeni nici nu au vrut să audă de posibilitatea amendării acordului Dublin II. Acest document prevede ca posibilitatea acordării de azil trebuie analizată în țara în care imigrantul ilegal a intrat în spațiul comunitar. Anterior, și raportorul special al ONU pe probleme de migrație si tortură, Manfred Nowak, afirmase că Grecia nu va mai putea face față multă vreme presiunii venite din partea celorlalte state comunitare. Nicio altă țară nu vrea să se complice cu proceduri de azil, dar responsabilitatea ar trebui împărțită echitabil în context institutional european, spunea Nowak în această vară. Între timp, 90 la sută din imigranții ilegali ajung în Europa prin Grecia.