Institutul Intercultural Timișoara
Ahmed Jaber a absolvit Facultatea de Jurnalistică din cadrul Universităţii Bucureşti, fiind specialist în problemele legate de Orientul Mijlociu. Până în urmă cu două decenii, el a luptat pentru eliberarea Palestinei. A fost ofiţer superior în cadrul trupelor speciale ale armatei palestiniene, în timpul revoluţiei de eliberare conduse de Yasser Arafat.
„Alo, domnul Ahmed Jaber? …. Da, spuneţi vă rog …. Doresc să vă invit la Timişoara, în cadrul seminarului “Integrarea şi coeziunea socială a resortisaţilor ţărilor terţe” ne-ar face o mare onoare să puteţi participa… Sunt onorat să primesc o astfel de invitaţie!” … Şi astfel am avut șansa să îl cunosc pe omul, jurnalistul şi cetăţeanul român Ahmed Jaber. Cu o privire profundă, mereu cercetătoare însă plină de blândeţe, Ahmed Jaber a participat cu interes la fiecare sesiune a seminarului. Din când în când lua cuvântul iar atunci într-o linişte totală, toate privirile din sală se îndreptau fix înspre el. Cu o voce gravă ne-a vorbit despre Clubul Româno- Arab de Cultură şi Presă al cărui Preşedinte este, despre situaţia comunităţii arabilor din România, despre nevoile acestora şi despre prima sa ţară, Palestina. La finalul seminarului, mi-am permis să-i răpesc câteva minute pentru a încerca să îl cunosc mai bine pe Ahmed Jaber. Mi-a acceptat invitaţia de a sta de vorbă. Ne-am retras în holul hotelului, ne‑am așezat confortabil şi am început să spunem poveşti … adevărate poveşti de viaţă.
Pentru început, spuneţi‑mi vă rog, cine este omul Ahmed Jaber?
Ahmed Jaber deţine în sufletului lui un izvor de iubire, fără sfârşit pentru cei din jurul lui. Este omul care doreşte binele tuturor persoanelor de lângă el. Nu doreşte ca fericirea lui să fie clădită pe suferinţa altora. Crede în prietenie, pune suflet în tot ceea ce face, în orice conferinţă, seminar, congres la care participă. Şi astfel descoperă valori deosebite aşa cum a descoperit şi în cadrul acestui seminar la Timişoara. Ahmed Jaber este omul care îşi iubeşte ţara natală, Palestina, şi ţara care l-a adoptat, România. Ahmed Jaber este omul care şi-a pierdut iubirea de două ori …
Îmi puteţi spune mai multe despre aceaste iubiri pierdute?
Da, mi-am pierdut iubirea o data când am luptat pentru Palestina şi simt că mi-am pierdut ţara, iar a doua oară, când mi-am pierdut femeia pe care am iubit-o, logodindu-mă cu altcineva… Este o poveste de la începutul vieţii mele, când eram în armată şi am început să vizitez o familie, care aş putea spune că m-a adoptat. Am avut o relaţie deosebită cu acea familie. Acolo erau două fete, una din ele simţeam că are pentru mine o grijă deosebită, însă nu mi-am dat seama că mă iubeşte şi că o iubesc. Din păcate mi-am dat seama de asta când deja eram logodit cu o femeie pe care nu am iubit-o niciodată… Chiar şi acum ţin însă în sufletul meu această primă iubire sinceră.
Sunteţi un cunoscut jurnalist, îmi puteţi spune, de ce ați ales această meserie?
Am devenit jurnalist după ce am fost rănit de armata israeliană, în Palestina. Jurnalismul l-am făcut pentru a intra în «războiul cuvintelor». În tinereţe am luptat în armata palestiniană, am urmat academia militară, am fost învăţat să port arma în mână, însă eu nu sunt un iubitor al armelor, şi astfel m-am decis mă mă dedic războiului cu cuvintele …
Cum a început războiul dumneavoastră cu cuvintele?… aţi venit în România?
Am venit în România rănit, am venit pe targă, am ajuns să fiu ţinut pe un scaun cu rotile. Am făcut tratament şi în Bucureşti şi în Paris. În tot acest timp, doctorii mi-au dat o reţetă care reprezenta pentru mine un cuţit. Mesajul era clar – că nu voi fi recuperat niciodată. În acel moment îmi era frică să nu devin o povară pentru familia mea. Am descoperit o nouă armă … arma pixului şi arma cuvântului, pentru că dialogul începe cu un singur cuvânt dar armele şi războaiele încep cu un singur glonţ. Astfel am ales arma pixului şi puterea cuvântului. M-am decis să lupt. Am participat la un concurs de cultură general la Bucureşti unde am luat şapte şi jumătate din zece, obţinând o bursă de studii la Universitatea din Bucureşti, unde era o secţie internaţională de jurnalism. Am devenit şef în grupa mea de străini şi astfel am început călătoria în lumea jurnalismului.
Spuneți de unde aveți putere să treceți peste toate, peste iubiri pierdute, peste războaie?
Bunul Allah mi-a dat o putere invizibilă, care se numeşte voinţă. Voinţa de a trăi, voinţa de a descoperi, voinţa de fi prezent mereu în pofida tuturor greutăţilor care mă înconjoară. Am avut voinţă … am descoperit-o chiar şi după ce am fost rănit.
De ce aţi ales să veniţi în România?
Am cunoscut România înainte de a veni aici. Am citit Liviu Rebreanu, Mihai Eminescu, George Coşbuc. Îmi amintesc „Răscoala”, „Ion” de Liviu Rebreanu, de la care am învaţat foarte mult. Am descoperit acolo sentimentul românesc adevărat. În „Pădurea Spânzuraţilor” am învăţat despre iubirea faţă de ţară … aceste valori atât de similare cu ceea ce am învățat în Palestina. Aşa a fost cu mine. Sunt bucuros că sunt acum cetăţean român, pentru că eu mi-am dorit o viaţă întreagă să jur credinţă ţării mele Palestina, însă, după ce am fost rănit, am avut onoarea ca Guvernul şi legislaţia română să-mi ofere cetăţenia română şi am jurat credinţă ţării mele adoptive, României.
Şi cum se vede România prin ochii dv.?
În ochii mei România este o ţară foarte frumoasă, dar nu e pusă în valoare, de unii sau alţii. România trebuie să se mândrească că are o istorie care este legată şi de Siria veche, drept dovadă că Podul lui Apolodor din Damasc, pe care a trecut Traian, a fost construit de inginerii din Siria Veche. Documente istorice dovedesc relaţiile profunde dintre România şi lumea arabă. Şi în prezent avem elemente comune, inclusiv acest atac la imaginea noastră în lume. Au fost atacuri la arabi pe plan extern, au fost atacuri la români în Italia, datorită aceloraşi pixuri negre, care transmit prejudecăţi nejustificate. România merită să o scuturăm de praful care s-a adunat în timp. Trebuie să avem grijă să ridicăm valorile noastre, tinerii noștri din Romania, să ştim cine suntem şi ce am dat lumii. Trebuie să ştim să preţuim valorile, să-i respectăm pe părinţii noştri, să-i respectăm pe vecinii noştri, să ştim că Dumnezeu ne-a lăsat atâta frumuseţe pe care trebuie să o punem în valoare… De aceea iubesc România!
Şi stiu că nu numai o iubiţi, dar faceţi lucruri în România pentru sufletul românesc şi pentru comunitatea arabă…
Citind opera lui George Coşbuc („La paşa vine un arab/Cu ochii stinşi cu graiul slab/Sunt paşa, neam de beduin/Şi de la Bab-el-Manteb vin/ Să vând pe El Zorab”) am descoperit legăturile economice şi comerciale dintre lumea arabă şi România, care datează de multă vreme. Coșbuc a descris sufletul arab, relaţiile dintre lumea românească şi cea arabă. Noi trebuie să punem în valoare şi acum aceste relaţii. România este asociată cu lumea arabă, şi invers. Împreună cu un grup de oameni mai deştepţi decât mine, mai frumoşi decât mine, mai competenţi decât mine, am înfiinţat Clubul Româno-Arab de Cultură şi Presă.
Spuneti-ne, care sunt activităţile Clubului?
Clubul lucrează în mare parte la imaginea noastră comună, pentru a o pune în valoare pe plan extern si pe plan intern. Acest lucru se realizează prin înfrăţirea cu oraşe, facultăţi, asociaţii, prin colocvii şi seminarii, mese rotunde etc. Aceastea se realizează pentru a sparge gheaţa şi a identifica elementele pe care le avem în comun. Prin faptul că bunul Allah/Dumnezeu a zis că totul este în asociaţie, şi noi suntem asociaţi în lumea asta, asociaţi în interese, asociaţi prin Dacia şi daci, care au avut legături cu Zenobia din Siria, cu regatul din Palmiera, din Siria veche, din Egipt, care deţine relaţii diplomatice cu România de acum 130 de ani. În Palestina există o biserică în care de 800 de ani rugăciunile şi predicile sunt rostite în limba română. Foşti studenţi palestinieni în România, care acum conduc mari instituţii din Palestina, au oferit României un teren în oraşul Ierihon, unde se construieşte acum o biserică românească. Iar Ierihon este oraş înfrăţit cu Iaşi. Dorim prin acest club să prezentăm valorile noastre comune, religioase, de civilizaţie, culturale.
Vă simt integrat în societatea românească. Cum a fost procesul de adaptare, de integrare, de asociere?
Orice relație intre doi oameni, doi parteneri, este o asociere. Când fură unul de la celălalt sau păcăleşte unul pe celalalt, al treilea asociat, care este garantul, îi lasă pe cei doi să se certe. Garantul, al treilea asociat, este bunul Allah/Dumnezeu. Prietenia este o asociere, iubirea este o asociere, parteneriatul este o asociere, întâlnirea noastră aici la acest seminar este o asociere.
Deci integrarea dumneavoastră în societatea românească a fost un process natural, n-a fost greu?
Avem noi un proverb în limba arabă, care se regăseşte şi în limba română, care spune ceva în genul „dar din dar se face rai”. Noi spunem când dai cuiva un ajutor, dai din pâinea lui Dumnezeu pe care ți-a dat-o, tu oferi din ce ţi-a dat. Trebuie să dăruieşti din suflet. Eu când dăruiesc fără interes, consider că această dăruire este naturală.
Cum vi se pare dv că se comportă România cu străinii ei?
România sau românii?
Să zicem românii…
Românii, în primul rând suferă de o lipsă de informare. Este într-un fel normal, deoarece România a fost într-o perioada de timp mai îngrădită, ca să spun aşa. Era normal să privească anumite societăţi, anumite persoane care au venit în România cu o anumită reţinere, cu suspiciune. Datorită informaţilor greşite primite de-a lungul timpului era normal să existe anumite conflicte. Dar valorile poporului roman – generozitate, ospitalitate, respect, pâinea şi sarea – sunt comune cu ale societăţilor din Orientul Apropiat, din lumea arabă şi lumea islamică. Aceste valori au fost suficiente pentru a facilita primirea informaţiilor directe prin dialog – cald sau rece – ceea ce a redus şi lipsa de încredere.
Aşa cum ştiţi, acest interviu va fi publicat în revista „Migrant în România”. Dv sunteţi un migrant în România de succes. Care ar fi mesajul către cei care o să citească acest interviu?
Mesajul meu este unul singur. Cine vrea să se integreze nu trebuie să se decidă că vrea să se integreze. Trebuie să simtă că s-a integrat cu ceilalţi. Dacă simţi că eşti integrat cu oamenii cu care trăieşti, restul este uşor, vine de la sine. Dacă simţi reţinere, e bine să clarifici lucrurile, să vorbeşti. Ce ai tu în cap să-i spui celui din faţa ta! Să cauţi calea dialogului mereu, care începe cu un cuvânt, nu calea conflictului, care începe cu violenţă!
Mulțumesc pentru sinceritatea şi deschiderea cu care mi‑aţi acordat acest interviu!
