Categorii
Articole

Centrul pentru Refugiaţi de la Timişoara, model de bună practică

Cunoscută pentru caracterul ei multi şi intercultural, Timişoara oferă de mai mulţi ani şi adăpost unor refugiaţi din toată lumea. Însă încercarea de integrare a acestora în societatea românească nu este tocmai uşoară, după cum urmează să aflăm de la directorul Centrului pentru Refugiaţi de la Timişoara, Constantin Daminescu.

Echipa migrant.ro a poposit la porţile Centrului într-o friguroasă zi de joi, pregătită pentru a face faţă măsurilor de securitate care permit sau nu accesul în Centru. A priori vizitei, imaginarul şi-a creat propriul model asupra felului în care ar trebui să arate şi să funcţioneze un astfel de loc, o combinaţie între un spaţiu sigur, închis şi poate trist. Prima impresie s-a ridicat însă deasupra aşteptărilor, deoarece după aproximativ un minut am trecut de controlul de la intrare şi odată ajunşi înăuntru, un superb curcubeu ne-a zâmbit şi ne-a adus speranţă asupra a ceea ce urma să se întâmple. Întâlnirea pe care am stabilit-o cu domnul director Constantin Daminescu nu a suferit întârzieri iar înainte de a începe orice discuţie acesta a ţinut să clarifice valenţele multiple pe care le are instituţia ce o conduce.

„Centrul a fost deschis în 2004 pentru a prelua cererile solicitanţilor de azil care în ţara de origine au suferit persecuţii şi care cer protecţia statului roman. Aceasta a fost principala activitate pe care am desfăşurat-o din 2004 până în 2008, când Centrul nostru a mai primit o atribuţie, aceea de cazare temporală a refugiaţilor internaţionali.” Cu aceste clarificări în minte, hotărâm de comun acord să ne concentrăm discuţia asupra primului statut pe care l-a avut şi îl are Centrul, acela de adăpost pentru solicitanţii de azil.

Odată cazaţi la Centru, solicitanţii de azil intră în mecanismul procedural pentru a primi statutul de refugiat. Doar o parte dintre aceştia primesc acest statut, ne mărturiseşte domnul director, însă în cazurile în care li se respinge cererea, aceştia au posibilitatea să accepte un statut de tolerat, să înainteze o nouă cerere de azil dacă au apărut modificări şi noi dovezi asupra situaţiei precare din ţara de origine sau să se repatrieze voluntar, situaţie în care li se asigură gratuit transportul spre casă. După spusele domnului Daminescu majoritatea celor care ajung în această situaţie aleg întoarcerea voluntară acasă pentru că ajung la concluzia, după cum li s-a întâmplat şi românilor după 1989, că în Europa nu este numai „lapte şi miere”.

Constantin Daminescu
Directorul Centrului pentru Refugiați de la Timișoara

Odată primit statutul de refugiat, aceştia intră în programe de integrare pe care Centrul, în parteneriat cu diverse organizaţii neguvenamentale, le oferă. Conform spuselor domnului director, printre colabo tru Refugiaţi şi Migranţi, cu Consiliul Naţional Român pentru Refugiaţi, cu Salvaţi Copiii şi cu Centrul Cultural Româno – Arab. Ca urmare a acestor parteneriate, refugiaţii beneficiază de cursuri de limbă română, organizate la Şcoala nr. 7 din Timişoara, îşi pot practica în voie religia şi li se facilitează deplasarea spre biserică sau moschee şi nu în ultimul rând se încearcă găsirea unui loc de muncă pentru aceştia.

După spusele domnului director, acest ultim aspect este întotdeauna cel mai dificil. O mare parte dintre cei care primesc statut de refugiat preferă să se orienteze spre alte state din Uniunea Europeană. Cei care rămân însă au probleme deoarece deseori nu au o calificare pentru un loc de muncă, consideră salariul ce li se oferă ca nesatisfăcător, sau nu se adaptează la locul de muncă. Nici angajatorii din România nu sunt de altfel pregătiţi să ţină cont de nevoile specifice ale acestor persoane şi să le ofere şanse reale de afirmare profesională. Există însă şi cazuri fericite, ce merită a fi cunoscute, domnul director promiţându-ne intermedierea unei întâlniri ulterioare cu persoane care au trecut prin centru şi care au parcurs cu succes procesul de integrare. Am remarcat de asemenea faptul că, prin participarea la activităţi religioase, dar şi culturale, solicitanţii de azil din Centru reuşesc să stabilească legături cu comunităţile locale ale cetăţenilor străini rezidenţi în Timişoara, ceea ce are cu siguranţă efecte pozitive la nivel personal şi le creşte încrederea că pot începe o nouă viaţă în România, fără a-şi abandona identitatea culturală.

În drumul spre ieşire, un spaţiu de joacă ne face cu ochiul, semn că Centrul nu este doar un spaţiu de cazare, ci un loc complex, unde se nasc fiinţe umane, cresc şi se dezvoltă personalităţi şi oameni ca mine şi ca tine încearcă să-şi croiască o viaţă normală.