Diversitate (inter)mediată sau tratament împotriva naivităţii

Le temps aussi tient du labyrinthe. Comme la vie. Labyrinthes emmêlés, embrouillés….

Timpul este şi el labirint, ca şi viaţa. Încâlcite, neclare labirinturi…

(Sony Labou Tansi, scriitor congolez)

Avem nevoie de modele de reuşită?

Urmărirea drumurilor deja parcurse de alţii ne poate oferi un déjà vu, ne poate induce o senzaţie de familiar. Dacă vreunul dintre drumeţi ne devine model de reuşită ascensiunea socială ne este mai aproape. Cu cât mai multe întrebările şi cu cât mai puţine răspunsurile, cu atât mai mare nevoia de modele. Este cazul resortisanţilor din România şi de oriunde. De ce? Ca să găsească un indiciu, un reper, un ghid, o motivaţie, pentru confirmarea apartenenţei, a unui status, pentru amplificarea stării de confort psihologic.

Credem că prezentarea unor reuşite ale partenerilor din acest proiect este un demers fertil, o obligaţie şi în acelaşi timp o dovadă că asocierea în acest proiect nu este deloc întâmplătoare.

Despre Mbela Nzuzi s-a mai scris. Preşedinta Organizaţiei Femeilor Refugiate în România (OFRR) este deja un nume. Se ştiu mai puţine în legătură cu traseul ei profesional în media românească, motiv pentru care o să aflăm cum arată diversitatea prin ecrane – diversitatea inter(mediată).

Mbela şi soţul ei sunt în România din 1997, ţară despre care ştia de la un prieten care se stabilise deja aici cu familia. Părinţii dar mai ales fiica ei, rămaşi în Africa, sunt cei care i-au fost aproape, au motivat-o să răzbească, să nu se teamă, să devină prin ambiţie şi curaj. Îmi povestea deunăzi de singurătatea care îl macină pe un nou-venit şi modul în care şi-a învins-o, auto-convingându-se că nu există nu pot, ci doar nu vreau. Prin urmare, încă de la început s-a arătat extrem de interesată de integrarea străinilor, iar în 1999 deja lucra într-o organizaţie neguvernamentală de profil. Aşa i-a venit idea înfiinţării OFRR, în anul 2000, îndeosebi pentru a înlătura pasivitatea celor care doreau să fie acasă în România, pasivitate rezultată din neputinţa de a înţelege mecanismele de integrare şi al neîncrederii că acestea pot fi influenţate.

OFRR este recunoscută în România dar şi pe plan international. Legăturile cu alte organisme internaţionale au debutat în anul 2002, la invitaţia Agenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi din Geneva, unde Mbela a fost premiată de către Înaltul Comisar al ONU pentru Refugiaţi. Este interesant că modelul creat aici a fost preluat şi de către Bulgaria, care în urma unor schimburi de experienţă au înfiinţat în 2004 un ONG de aceeaşi factură.

Viaţa profesională a Mbelei fură din timpul pe care îl oferă familiei, soţului şi fiicei ei, aceasta aflându-se de anul trecut şi ea în România. Iar muncile Mbelei se impart între televiziune, organizaţie şi trupa Gloria a cărei solistă este. Este mereu prezentă nu numai în militantismul civic şi viaţa culturală, dar o putem întâlni şi la o plimbare prin Herăstrău, Cişmigiu şi Bucureştiul Vechi sau la târgurile de la Muzeul Ţăranului Român. Îmi spune că adoră să redescopere mereu bogăţia culturală a României, tradiţiile şi vestigiile Micului Paris.

Trupa Gloria este cea care a atras atenţia mediei româneşti, acum vreo şapte ani, într-un spectacol dedicat zilei de 1 iunie. Au interpretat colinde africane la Patriarhie iar amfitrionul evenimentului, Cristian Tabără, i-a invitat la matinalul pe care îl prezenta pe atunci la Pro TV. Au urmat alte invitaţii în emisiunea lui Teo Trandafir, care i-a prezis Mbelei că va face televiziune. Şi completează Mbela: “a avut gura aurită, cum zice românul”. În 2004 Mbela prezenta deja Rondul de dimineaţă la Pro FM. Invitată apoi de Radu Moraru la emisiunea Naşul de la B1 TV ca să prezinte un proiect de Rock – Simfonic în care se implicase, a fost surprinsă când, cîteva săptămâni mai târziu, I s-a propus să facă parte din echipa emisiunii de ştiri 6 vine presa. Aici menţionează că le poartă o mare consideraţie producătorilor Marius Marinescu şi Anca Constantinescu. De acolo a plecat de curând pentru un proiect nou, la postul de televiziune VOX News, unde moderează în fiecare seară emisiunea România în alb şi negru.

Mbelei îi place televiziunea pentru că se întâlneşte cu oameni de la care află lucruri noi pe care le poate învăţa. Diversitatea subiectelor – politice, sportive, mondene ş.a. – o face să nu lase nici o clipă garda jos şi o obligă să fie tot timpul bine documentată. Vede aşadar viaţa cu alţi ochi faţă de cum o vedea înainte. Ori, cum spune zâmbind, “munca de televiziune mă tratează de naivitate”.

Limba română i-a plăcut de la început şi nu a avut temerea că dacă greşeşte poate stârni râsul celorlalţi. Îşi ruga prietenii să o corecteze şi nu se încrunta niciodată – şi îmi spune că a reuşit să-şi facă prieteni destul de repede. Ca vorbitoare de franceză i s-a părut uşor să înveţe limba română. Problema apărea în momentul în care cele trei limbi pe care le vorbeşte – lingala, franceză şi română – nu îşi dădeau nici una prioritate celeilalte pentru a deveni limba în care Mbela gândeşte. “Acum gândesc în limba română”, spune ea, “şi este minunat; pentru că românii au un grozav simţ al umorului iar dacă prinzi poanta abia a doua zi ajungi să fii lipsit de farmec”. Este amuzată când îmi povesteşte de teama ca emoţiile să nu o facă să se bâlbâie în faţa camerelor. Asta a învăţat-o ca, mai degrabă decât să fie încurcată, să folosească emoţiile în ajutorul ei. O ajută faptul că nu se consideră un personaj care joacă un act ci o fiinţă în toată naturală şi firească. Telespectatorii care o apreciază, care îi scriu sau care o opresc pe stradă, sunt pentru ea aur pur, încurajare şi onoare.

Mi-a mai istorisit Mbela despre marile emoţii de la întâlnirile cu unii politicieni – George Becali, Corneliu Vadim Tudor şi alţii – cu şeful statului chiar când s-a lansat leul greu, despre bucuria ei că a fost lăudată în direct pentru felul în care stăpâneşte limba română şi despre surprinderea ei în faţa atitudinii lor deschise şi în spatele camerelor de luat vederi, “nu doar ca să dea bine la telespectatori”. Iar episodul cu “aruncatul apei în direct m-a făcut celebră; am ajuns şi la CNN”. Mbela crede că este norocoasă să aibă o asemenea meserie frumoasă şi “challenging”. Este o meserie pe care n-ar vrea să o schimbe vreodată. Dar dacă va fi nevoită de împrejurări să o facă, se va dedica în continuare activităţii din societatea civilă care, spune ea, este mai mult decât o meserie. Pentru că sprijinirea refugiaţilor şi imigranţilor mă îmbogăţeşte sufleteşte şi face parte dintre lucurile fireşti ale fiecărei zile.

Seriozitatea cu care Mbela priveşte locurile în care se află de 13 ani, pe care le numeşte acasă, vine din tălmăcirea impactului ei şi a altora cu România – ţară primitoare, spune ea, în care rasismul şi xenophobia sunt aproape inexistente, şi chiar dacă oferta nu este atât de bogată ca în alte locuri, liniştea şi siguranţa devin valori absolute. Se poate sesiza distanţa dintre Bucureştiul anului 1997 şi cel de azi, când nu mai există agresiuni verbale sau fizice faţă de africani. Tocmai de aceea, numărul celor care doresc să se stabilească aici este în continuă creştere, unii dintre ei chiar găsindu-şi un partener de viaţă român.

Am întrebat-o ce i-a luat şi ce i-a dat în schimb România. Îmi spune că România nu i-a luat nimic, ba din contră i-a oferit o viaţă nouă, oportunităţi pe care le-a luat în serios, oameni care au crezut în ea şi care au sprijinit-o să devină ceea ce este azi. Tocmai de aceea adresează un îndemn tuturor locuitorilor acestei ţări, fie că sunt sau nu români, să nu se teamă ci să privească chiar şi perioada aceasta de criză ca pe o oportunitate, să-şi eficientizeze resursele şi să se implice în lucruri utile, fără ca asta să însemne numai viaşă materială.

Aici încheiem deocamdată povestea despre ecranul ca intermediar. Dacă ar fi să-i dau un alt nume Mbelei, i-aş spune Viaţă.