Director
Institutul Intercultural Timișoara
Cetăţenii unui stat democratic sunt, cel puţin teoretic, egali în drepturi şi, mai ales după adoptarea în anul 2000 a unor directive europene pe această temă, statele europene au început să elaboreze legislaţie şi să înfiinţeze structuri publice pentru combaterea discriminării.
Ce se întâmplă însă cu persoanele care locuiesc într-o ţară membră a Uniunii Europene în care nu au statutul de cetăţeni? Dacă vin din altă ţară membră UE, drepturile sunt aproape (dar încă nu complet) identice cu cele ale cetăţenilor. Dacă vin din afara UE, drepturile sunt si mai puţine şi sunt condiţionate de îndeplinirea cu regularitate a unor formalităţi, de obţinerea unor documente. Totuşi, conform legislaţiei naţionale, europene şi internaţionale, acest tratament diferit, ce are la bază un criteriu foarte precis, cetăţenia, deci deţinerea unui paşaport, nu se consideră a fi discriminare.
Legislaţia anti-discriminare acoperă însă şi discriminarea pe numeroase criterii a cetăţenilor străini proveniţi din afara UE. În România, în cazul în care sunt discriminaţi, cetăţenii străini pot face apel la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, aşa cum este arătat în paginile următoare. Este însă realist să ne aşteptăm ca acest lucru să se întâmple?
Asta ar însemna ca cei în cauză să cunoască la un nivel satisfăcător legislaţia şi sistemul instituţional din România, să recunoască o situaţie în care sunt discriminaţi, să aibă grijă să deţină dovezile necesare şi să stie cum şi unde să sesizeze discriminarea.În Bucureşti există organizaţii neguvernamentale care au deja experienţă în asistarea cetăţenilor străini, experienţă bazată în primul rând pe programele de sprijin adresate refugiaţilor. Presupunând că cei confruntaţi cu o situaţie de discriminare ştiu despre aceste organizaţii, rămâne problema conştientizării discriminării.
Este cunoscut faptul că de multe ori, atât cei care discriminează, cât şi cei care sunt discriminaţi, nu realizează că ceva este în neregulă. Cu atât mai mult, atunci când, străin fiind, eşti obişnuit cu drepturi limitate şi cu obligaţii suplimentare faţă de cei care au statutul de cetăţeni, va fi greu să distingi situaţii în care drepturile nu îţi sunt respectate şi eşti discriminat. Şi mai greu este acest lucru pentru cei care, pe lângă faptul că nu sunt cetăţeni în sens juridic, au şi o situaţie socială defavorizată. În general ei sunt cei care sunt cel mai frecvent victime ale discriminării şi tot în cazul lor este cel mai puţin probabilă conştientizarea discriminării. Ce se poate face? Desigur, informare, sensibilizare şi sprijin pentru aceste categorii, dar şi conştientizarea celor care riscă să facă, uneori fără voia lor, discriminări. Să sperăm că acţiunile de acest tip prevăzute în programul Anului European pentru Combaterea Sărăciei şi Excluziunii Sociale, descris în acest număr, nu se vr rezuma la manifestări superficiale ci vr avea un impact real în această privinţă.
Închei cu o notă de optimism amintindu-mi discuţia avută la Iaşi cu ocazia unui seminar privind integrarea imigranţilor, cu un tânăr de origine africană revoltat de modul în care a fost tratat de funcţionarii unei instituţii publice, faţă de care a luat ferm atitudine. Aceasta confirmă faptul că şi străinii care trăiesc alături de noi pt cu adevărat să-şi recunoască şi să-şi apere drepturile. Prin promovarea unor astfel de cazuri vom avea poate mai multe reacţii prompte la discriminare, ceea ce ar reprezenta cu siguranţă şi un exemplu pentru cetăţenii români. L-am invitat pe tânărul respectiv să scrie în revista noastră şi sperăm că o va face într-unul dintre numerele următoare.