Etnicitatea ca ubicuitate O ediţie cu TIR-uri

Acest articol se doreşte un semnal pentru cei ca mine, nativi care de generaţii se nasc şi trăiesc în România, majoritari pentru care etnicitatea poate fi doar un termen colorat dar fără nici o legătură cu rezistenţa sau cu lupta. Este încă un pas făcut în întâmpinarea celuilalt, cel pentru care etnicitatea a devenit ubicuitate.

Acum mai bine de 50 de ani se năştea în Kuweit Suhaila ARYBY, într-o familie mare şi prosperă de origine irakiană. O mare parte a eforturilor acestei familii era dedicată păstrării prospeţimii tradiţiilor proprii într-o ţară gazdă care, din fericire, nu le aducea mereu aminte că sunt musafiri. Cu deschidere şi cu înţelepciune şi-au transformat etnicitatea într-o ancoră ce le permitea să nu se piardă, uneori, între neînţelesuri.

Suhaila a crescut şi a început să studieze la Facultatea de Ştiinţe, specialitatea Chimie-Fizică. S-a îndrăgostit, s-a căsătorit tot cu un iraqian şi a făcut doi copii încă din timpul facultăţii. Soţul ei absolvise Dreptul şi muncea la vama din Aeroport, iar mai târziu în Portul Al-Shwak. Imediat după terminarea studiilor Suhaila n-a profesat, ci s-a ocupat de creşterea copiilor, care în anii ce-au urmat au devenit patru: doi băieţi şi două fete. Soţul ei a început şi o afacere, care îi completa veniturile de trebuinţă pentru familie. A cumpărat doua TIR-uri, cu care aducea nisip din zona deşertică dintre Kuweit şi Irak. Nisipul era folosit pentru curăţarea instalaţiilor de petrol. Imaginaţia şi creativitatea soţiei s-au transformat în alte investiţii: un salon pentru doamne şi o făbricuţă de haine pentru export în Arabia Saudită şi Emiratele Arabe. Dar socotelile lor începeau să-şi piardă sensul după invazia Kuweitului de către Irak. Etnicitatea lor a devenit prilej de spaime şi subterfugii.

Suhaila se simţea oarecum mai puţin vulnerabilă prin faptul că etnicitatea unei femei era tratată fără o violenţă făţişă. Bărbaţii în schimb erau vânaţi în plină stradă şi erau nevoiţi să se ascundă mereu. Ar fi de dorit să nu luăm în stare brută sensibilitatea la gen despre care vorbeam. Este posibil ca femeile prin ele însele să nu fi reprezentat o temere tocmai pentru că era aproape imposibil în anii ´80 ca ele să aibă mai mult decât roluri de sateliţi în preajma bărbaţilor. Cu toate acestea, Suhaila ne spune că se simţea protejată într-o lume a bărbaţilor; iar pentru mai-marii zilei controlul bărbaţilor de către bărbaţi era suficient. De aici până la discriminare şi violenţă n-a mai fost un drum lung. Un bărbat irakian prins pe stradă era luat de poliţie şi apoi întemniţat, bătut şi în cele din urmă expulzat. Venirea soldaţilor americani n-a adus schimbările aşteptate.

Întreaga familie a început căutările pe la ambasade. Era anul 1991, anul în care România a ratificat Convenţia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor. Ambasada României era singura ambasadă care dădea vize pentru etnicii irakieni din Kuweit. În luna august au plecat deja cei trei fraţi ai Suhailei. Imediat dupa plecarea lor, Ambasada României şi-a închis porţile din cauza mulţimii de cereri depuse pentru obţinerea vizelor de intrare. Tensiunile în continuă creştere au făcut ca problema vizelor să fie abordată la nivel diplomatic, în cursul vizitei în Kuweit a Ministrului de Externe al României de la acea dată. Aşa se face că, trei zile după plecarea ministrului român, vizele au putut fi obţinute din nou.

În 29 decembrie întreaga familie Aryby, inclusiv cei patru copii minori, ajung la aeroport pentru zborul spre România. La ieşirea din Kuweit li s-au luat aproape toate actele: de studii, permise de conducere, carnete de sănătate şi altele. Dar au ajuns până la urmă cu bine în ţara noastră. Viitorul părea să le surâdă, totuşi. Erau aici cu toţii şi aveau bani suficienţi ca să-şi poată pune pe picioare o existenţă îndestulată. După ce toate procedurile au fost încheiate s-au aşezat la Sinaia. Oameni cu experienţă în derularea unor afaceri, o jumătate de an mai târziu şi-au deschis şi aici firme de comerţ, în Cluj şi Sinaia. Aveau statut de azilanţi. Suhaila îmi spune, cu un zâmbet mucalit, povestea unei arăboaice din 1993 care vorbea o „românească ermetică”, creştea patru copii minori (dintre care cei mai mici aveau doi şi şase ani), muncea plină de speranţă în propria afacere a familiei; şi „facea stopul” în Sinaia la ora patru dimineaţa ca să ajungă la Bucureşti (cu un TIR de obicei) pentru a depune mereu alte dosare.

Despre ce dosare vorbim? De prelungire a vizei, pentru obţinerea statutului de refugiat, pentru a obţine aprobare de la Ministerul de Interne şi a o duce Ministerului Educaţiei ca cei doi copii mai mari să poată începe şcoala şi aşa mai departe. Până în 1995 când au obţinut statutul de refugiaţi, prelungirea vizei – viza de şedere temporară – se făcea lunar, refugiaţii prelungind-o doar din şase în şase luni. Cursurile de pregătire pentru învăţarea limbii române erau inexistente, neglijenţă atât a autorităţilor cât şi a azilanţilor, a celor din urmă în lipsa acută de timp şi de informaţie. Învăţau acasă câteva cuvinte şi deprindeau mai mult din conversaţiile cu ceilalţi. Şi-au înfiripat în fugă o nouă existenţă.

De la venirea lor aici au început să ia fiinţă şi organismele care gestionează refugiul: în 1992 UNHCR – Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al Organizaţiei Naţiunilor Unite, în 1995 Oficiul Naţional pentru Refugiaţi iar mai târziu Oficiul Român pentru Imigrări, aflat în componenţa Ministerului Administraţiei şi Internelor. Aşa se face că în zilele noastre, resortisantul care obţine statut de refugiat este nevoit să îl reînnoiască doar o dată la trei ani.

Ce s-a mai întâmplat totuşi cu familia irakiană despre care vorbim? Pământul românesc n-a fost prea generos cu businessul familiei, pe care ei il susţineau din banii cu care veniseră, aşa încât în 1996 au falimentat şi au terminat toate resursele. S-au mutat la Bucureşti. Au început să lucreze la alţii. Suhaila şi băieţii ei au cetăţenia română din 2003. Soţul şi fetele nu au obţinut însă cetăţenia. De ce? Pentru că nu au fost suficient de pregătiţi la examenele de obţinere a cetaţeniei : Istoria românilor, Constituţia României, Imnul României. Una dintre fete s-a căsătorit cu un irakian-italian şi a plecat în Italia, unde va obţine cetăţenia după doi ani, aşa că cetăţenia română nu mai este o problemă pentru ea. Cealaltă fiică a terminat Facultatea de Ştiinţele Comunicării şi acum urmează Facultatea de Management. Va mai susţine examenul de cetăţenie încă o dată, în 2010. Unul dintre băieţi a terminat liceul cu rezultate de excepţie dar nu a putut urma o facultate din lipsa banilor. Îşi caută un loc de muncă. Celălalt băiat a terminat şi el liceul şi s-a căsătorit cu o româncă. Soţul Suhailei are 57 de ani. A muncit până nu demult într-un atelier în care prăjea şi ambala arahide, alune, fistic, dar în urma unui incendiu şi-a încetat activitatea. El lucrează acum ca magazioner în construcţii.

Îmi spune Suhaila cum se vede prin ochii ei schimbarea pe care a adus-o România în viaţa lor. Pe fiul şi pe soţul ei nu-i mai strigă nimeni Raad şi Fahmi, ci Radu şi Fane. Adoră mămăliguţa cu brânză şi ouă. Le place muzica populară românească din orice zonă şi costumele tradiţionale. Când nu a găsit un costum popular pentru serbarea unuia dintre copii, pe când acesta era la grădiniţă în Sinaia, Suhaila a cusut un costum popular românesc cu mâinile ei. Îmi spune că scrie cu greutate în limba română, dar citeşte şi vorbeşte bine româneşte; că cel mai mult i-a plăcut să înveţe cuvintele prin care îi arată celuilalt respectul: dumneavoastră, sărutmâna, bună ziua.

Am intrebat-o pe Suhaila care e cel mai mare rău pentru ea în România. Regele, îmi spune ea, Banul! Dar, aflată aici de aproape douăzeci de ani, încă nu ştie să înjure în limba română.