Interviu realizat de Magdalena, Voluntar OFRR
Eram singură, eram în derivă şi nu ştiam încotro s-o apuc, când a apărut în viaţa mea un om care m-a făcut să nu mai sufăr. Nu-mi venea să cred ce mi se întâmpla şi că totuşi poate să mai existe şi fericire în viaţa asta pe Pamânt. Era un om atent, politicos, părea că nu-i lipseşte nimic, care prin comportamentul său m-a ajutat să trec peste necazurile mele ( fără ca eu să îmi dau seama că el are necazuri mult mai mari ca ale mele).
Au trecut mai multe luni, după care am început să observ că acest om mă iubeste, dar suferă pentru ceva anume. În mintea mea am făcut tot felul de ipoteze, dar numai cea care trebuia nu am gândit-o pentru că nu ştiam nimic despre această categorie de oameni. Da, era refugiat şi nu a vrut să recunoască acest lucru. Nu dorea să mă vadă că sufăr, dar nu avea de unde să ştie ce gândesc eu dacă nu se exterioriza. După ce am aflat acest lucru, relaţia noastră s-a întărit şi mai mult. Apoi a început să-mi povestească despre toate lucrurile care le întampină persoanele refugiate din ţara noastră.
După ce am aflat totul despre statutul său în România, am început să-mi explic anumite situaţii pe care el le evita.
Niciodată nu o să-mi pot explica de ce o parte din locuitorii acestei planete trebuie să sufere aşa, de ce există ură între oameni şi de ce nu încercăm să ne ajutăm mai mult între noi.
Războaiele „împotriva terorii” trimit în Europa an de an mii de refugiaţi, subsidiile grandioase din bugetul UE pompate în agriculturile ţărilor occidentale contribuie la creşterea continuă a exporturilor către ţările africane şi, practic, scoaterea de pe piaţă a producătorilor autohtoni, care nu mai pot face faţă preţurilor ieftine europene şi iau calea Europei pentru deveni şi ei, imigranţi “ilegali”.
Datoria unui cetăţean european (deci şi român) conştient social este să chestioneze politicile Uniunii care produc aceste realităţi, să ajute, în măsura posibilităţilor, imigranţii ne-europeni din jurul său şi să caute alternative la modelul european de gestiune al migraţiei.
Întâmplarea a făcut să plece într-o ţară din UE, după ce a epuizat toate posibilităţile în Romania. Nu am ţinut cont de nimic şi l-am urmat, dar greul era acum pentru amândoi, pentru că eram amândoi străini într-o altă ţară. A trebuit să-mi păstrez serviciul în România. A mers o perioadă să ne vedem din când în când, dar depărtarea lasă urme grele.
Experienţa aceasta m-a făcut să-mi doresc să fiu mai mult în contact cu aceşti oameni ajunsi în România. Şi am început să-i caut. Aşa am cunoscut-o pe Mbela şi am aflat despre organizaţia pe care o conduce. Am acceptat imediat invitaţia ei de a participa la activităţile organizate la Punctul Naţional de Contact pentru Cetăţenii Ţărilor Terţe. După prima întâlnire mi-am dorit să fac şi eu ceva pentru ei.
Pentru că mi-am dat seama că pot sa fac mult.
De fapt, cei doi ani din adolescenţă petrecuţi în Africa alături de părinţi, ca români expatriaţi, au fost ani de migrant, în care am căpătat o experienţă ce îmi poate fi utilă.
Înţeleg mai bine dificultăţile de acomodare ale unui nou venit în teren necunoscut. De asemenea, comunicarea este mult uşurată de observaţiile şi cunostinţele căpătate în contact cu o altă cultură, alte tradiţii.