Helene Diarra provine din Mali. Povestea eieste deosebită. Provine dintr-o familie mixtă: Tatal ei fiind African iar mama, româncă. A venit în România pentru studii şi aşa a cunoscut-o pe femeia care urma să fie mama copiilor săi. După 11 ani de şedere în Piteşti unde a studiat Petrol şi Gaze, s-a întors acasă, în Mali împreună cu soţia şi copii. Helene avea doar 8 ani când a plecat din România şi s-a întors 13 ani mai târziu.
Când ai ajuns în Mali aveai doar 8 ani. Cum ţi s-a părut?
Eram prea mică şi nu ştiam aproape nimic despre Africa. Ajunsă acolo, problema mea era că nu stiam nici limba franceză, nici dialectul principal, malenke. Nu am putut să mă înscriu la şcoală aşa că am pierdut un an. Am învăţat mai mult jucându-mă cu copiii.
Ce îţi mai aduci aminte din timpul petrecut acolo? Cum se purtau vecinii sau rudele cu tine?
Oamenii acolo îmi ziceau „alba, alba!” și pe bună dreptate, ţinând cont de faptul că eram mai deschisă la ten decât ei. Cei din familia tatălui meu mă răsfăţau, aveau grijă de mine şi îmi făceau toate poftele.
Cum te-ai înţeles cu mâncarea de acolo?
Mi-a fost greu la început pentru că mâncărurile de acolo erau diferite de cele cu care mă obişnuisem. Dar am trecut peste asta. Îmi aduc aminte cu drag de un fel de budincă, care se făcea după ce se măcina meiul şi se amesteca cu lapte acru si zahăr. Îmi plăceau de asemenea nişte prăjiturele de casă care se găseau pe la colţuri de stradă.
În urma cu câţiva ani, a avut loc o tragedie în viaţa ta. Mama ta s-a întors din Africa şi a venit să se trateze în România dar din păcate nu a supravieţuit unei boli necruţătoare. Poţi sa ne spui ceva despre mama ta? Cum se simţea în Africa? A reușit să se adapteze cu tradiţiile de acolo? Câţi ani a petrecut acolo?
Mama mea a stat 17 ani în Mali. La început i-a fost greu pentru că nu ştia limba şi nu se prea descurca la treburile de zi cu zi cu privire la relaţionare cu cei din jur. A reuşit până la urmă să înveţe franceza şi dialectul de acolo. A învăţat chiar să facă mâncărurile de acolo. Se adaptasera foarte bine acolo.
Îţi e dor de Africa? Ce anume îţi lipseşte cel mai mult?
Da, mi-e dor de Africa, mai ales că nu am fost din 1998 de când am venit în România. Cel mai mult îmi lipseşte atmosfera de acolo, prietenii pe care îi aveam, unele feluri de mâncare pe care nu le pot face aici şi nici nu am unde să le mănânc în oraş decât la alţi africani acasă.
Putem spune că inima ta este împărțită în două. Pentru care dintre cele două ţări bate cel mai tare: România sau Mali?
Mă simt mai mult Africană ….. Asta în mod sigur, cam 75% aş zice. Este mai mult o nostalgie puternică dar asta nu mă împiedică să duc o viaţă normală ca român.
Ai prieteni sau prietene care provin din familii mixte ca tine? Cum se simt în România? Cu se probleme se confruntă?
Mai am prieteni care provin din familii mixte dar cărora le este mai uşor pentru că nu au fost niciodată în Africa. Nu resimt cu aceeaşi intensitate dorul şi nostalgia de Africa. Au mai degrabă dorinţa şi curiozitatea de a şti mai mult din poveşti, de la familie şi chiar de la mine.
Te-ai simţit vreodată discriminată? Faptul că eşti mulatră a fost vreodată un handicap sau un atu?
Am întâlnit situaţii delicate dar nu aş putea spune că este vorba de discriminare, ci mai degrabă de reacţii fireşti faţă de ceva deosebit, necunoscut. Pentru mine cel puțin „mulatritatea” este fără doar şi poate mai mult un atu, în nici un caz un handicap. Tocmai pentru că este ceva deosebit, exotic, atrăgător şi interesant pentru oameni.
Ce importanţă are muzica în viaţa ta?
DA!!! Muzica africană este foarte importantă pentru mine. Când o ascult sau o dansez, mă face să mă simt ca şi cum aş fi acolo. Aş putea spune chiar că are un rol terapeutic. O ascult cu plăcere oricând, nu numai în contextul profesional.
Știu ca îţi place să dansezi. Faci chiar parte de trupa Gloria. Cum ai ajuns la această formaţie? Ce ne poţi spune despre reacţia românilor la un spectacol de muzică africană?
Am intrat în trupa Gloria în anul 2002. Am fost contactată de o prietenă care era dansatoare. Mi s-a părut o oportunitate nu de neglijat pentru că îmi place foarte mult muzica africană iar apartenenţa trupei Gloria era ce îmi trebuia pentru a păstra legătura cu tradiţia şi cultura africană. Era de asemenea o provocare pentru că în România nu se prea ştie despre muzica africană şi, din acest punct de vedere, existenţa trupei noastre era mai mult decât binevenită. În ceea ce priveşte reacţia oamenilor, noi am susţinut spectacole pentru diverse categorii sociale şi profesionale iar reacţia a fost întotdeauna una pozitivă. Muzica africană este foarte antrenantă şi nu poţi să stai şi să te uiţi la un spectacol. Dupa cel puţin o jumătate de oră, simţi nevoia de a te implica activ, de a dansa. Este nemaipomenit. Cred de asemenea că muzica este un instrument important de mediere între popoare. Poţi apropria oameni prin muzică. Poţi instrui oameni despre alte popoare prin muzică. Poţi împăca oameni prin muzică.
Cum crezi că pot fi sprijiniţi copii proveniţi din familii mixte?
Ar fi foarte bine dacă ar putea fi implicaţi în activităţi culturale care ăa îi sprijine şi să îi menţină conectaţi cu tradiţiile şi cultura ţărilor de origine. Atunci, dacă se va pune problema stabilirii în ţara de origine, să nu aibă probleme majore de integrare. Copiii trebuie să fie încurajaţi de asemenea să înveţe cel puţin limbile de circulaţie internaţională care se vorbesc în ţările din care provin părinţii.