Este uşor de argumentat că integrarea aduce beneficii importante atât la nivel personal, cât şi la nivel social. În primul număr al revistei * am precizat modul în care înţelegem integrarea, distingând-o atât de asimilare, cât şi de separare. Pentru o persoană care vine din altă ţară pentru a trăi în România, integrarea nu presupune obligaţia renunţării la tradiţiile, limba, religia, sau principiile cu care a trăit în ţara de origine, tot aşa cum nu înseamnă obligaţia de a le menţine. Integrarea nu presupune nici renunţarea la relaţiile cu ţara de origine sau cu conaţionali care locuiesc şi ei în România.
În schimb, nu se poate vorbi de integrare dacă nu există relaţii directe cu localnici, de diferite tipuri, de la colaborare în muncă sau afaceri, până la relaţii de prietenie. Mai mult, o integrare reuşită presupune participarea la viaţa publică a comunităţii locale, ceea ce înseamnă cunoaşterea limbii române, a funcţionării diferitelor structuri şi instituţii, a oportunităţilor de implicare a cetăţenilor, alături de o atitudine civică şi de disponibilitatea de a colabora cu alţi cetăţeni pentru atingerea unor scopuri comune ce ţin de interesul public.
Să recunoaştem însă că nevoile pe care le au diferite categorii de cetăţeni străini sau de origine străină care trăiesc în România, pentru a ajunge la o asemenea situaţie de integrare, sunt foarte diferite. Iată câteva dintre aceste situaţii, aşa cum le-am întâlnit pe parcursul activităţilor proiectelor noastre în acest domeniu. Problemele cu care se confruntă etnicii români proveniţi din ţările învecinate, deşi deloc de neglijat, sunt cu mult mai asemănătoare cu cele ale cetăţenilor români care îşi schimbă domiciliul dintr-o regiune în alta a României, decât cu cele pe care le întâmpină cetăţenii veniţi de pe un alt continent, dintr-o ţară în care nu doar limba, ci şi alfabetul, sunt foarte diferite.
Printre nevoile de sprijin pentru integrare ale celor cu altă limbă maternă decât limba română se numără cu siguranţă cele privind învăţarea limbii române. Cursurile de limba română descrise în paginile următoare, bazate pe o metodă modernă, focalizată pe cerinţele vieţii cotidiene, reprezintă un element esenţial al acestui sprijin, după cum au confirmat chiar participanţii. Este însă semnificativ şi interesul pe care l-au manifestat faţă de acest tip de cursuri persoane care au obţinut cetăţenia română. Obţinerea cetăţeniei nu este aşadar în mod necesar finalul procesului de integrare. Demersurile ce vizează integrarea nu trebuie deci să-i ocolească pe cei care, juridic, sunt cetăţeni români egali în drepturi şi responsabilităţi, dar care, pentru a beneficia cu adevărat de aceste drepturi, au nevoie de sprijin suplimentar. Dorinţa manifestată de cetăţeni români de origine arabă de a urma cursuri de limba română (pe care o vorbesc mulţumitor ca urmare a locuirii de peste zece ani în România) arată dorinţa acestora de a fi cu adevărat egali şi de a putea participa la viaţa publică. Ne-au fost semnalate şi cazuri în care părinţi arabi învaţă să scrie în limba română împreună cu copii lor de vârstă şcolară (care le şi corectează unele greşeli de vorbire).
O altă nevoie de sprijin, asupra căreia vom reveni pe larg într-un număr următor, se referă la participarea civică a cetăţenilor străini sau de orgine străină care trăiesc în România. Şi în acest sens sunt diferenţe importante. Cel mai dificil ni se pare cazul celor care provin din ţări cu regim nedemocratic, fără posibilitatea implicării publice a cetăţenilor pe baze egale, sau cu practici culturale ce menţin şi justifică inegalităţi între bărbaţi şi femei. În acest caz, problema nu este doar înţelegerea mecanismelor specifice participării într-o societate democratică, ci mai ales convingerea că participarea pe principii de egalitate este posibilă şi produce efecte benefice. Neîncrederea în funcţionarea democraţiei pe care o constată, din păcate, la mulţi cetăţeni români face şi mai dificilă formarea unei asemenea convingeri.