România – o ţară frumoasă, mult mai frumoasă decât şi-ar fi închipuit-o sau a văzut-o cineva de departe, la televizor. E mult mai mult. Important e să evadezi din Bucureşti şi atunci începi s-o cunoşti. Şi el are farmecul lui, dar e farmecul urban care în ochii unui om crescut la ţară se pierde, când vine vorba de cadrul rustic românesc…
Am întâlnit aici tot felul de oameni, din toate colţurile rătăcite ale lumii. Când am mers prima dată în piaţa Europa din Bucureşti, m-am întrebat de ce majoritatea vânzătorilor de acolo sunt chinezi, iar mai apoi la Cluj, mi-am pus întrebarea de ce sunt atât de mulţi studenţii din lumea arabă – simplu, România ne primeşte pe toţi, indiferent de ce naţionalitate am fi.
Basarabia, acum câţiva ani
Ora 16:00. Primul tren din viaţa mea porneşte din gara de la Chişinău. Toată familia mă petrece cu lacrimi în ochi, de parcă plecam fără să mă mai întorc vreodată, nu mai plecasem până atunci de lângă ei, le era greu, mie şi mai şi. Au urmat trei săptămâni petrecute la Bucureşti, săptămâni despre care nu vreau să-mi amintesc nimic, decât de piaţa Europa care mi-a rămas în minte datorită sutelor de vânzători originari din China şi despre faptul că nici până acum nu-mi pot explica de ce au trebuit să parcurgă atâţia kilometri ca să vină să vândă aici, dar până la urmă fiecare are soarta sa şi n-ar trebui să mă întreb eu de ce…
Trecem peste momentul Bucureşti care nu a avut nicio semnificaţie şi ajungem direct la oraşul în care a hotărât Dumnezeu să emigrez, probabil că aşa trebuia, nici până azi nu ştiu dacă aşa a fost corect.
Într-o dimineaţă ploioasă de noiembrie trenul m-a lăsat într-o gară necunoscută, într-un oraş de care auzisem, dar în care nu mă gândeam să ajung vreodată. Aşa a vrut destinul, să vin şi să mă fac jurnalistă la Cluj-Napoca. Încă nu ştiu dacă s-a gândit bine şi dacă eu voi deveni vreodată aşa ceva, dar să sperăm, măcar de dragul discuţiei.
Cu „ditamai” bagajele după mine, cum ar spune ardeleanul, am cutreierat străzile cu harta în mână, încercând disperată să aflu unde ar trebui să ajung. N-am fost inspirată să iau un taxi, când auzeam de sume fabuloase precum 100 000 de lei, vedeam negru în faţa ochilor şi preferam să-mi pun rinichii la bătaie şi să car bagajele până la ultima suflare.
Prima zi în oraşul atât de îndepărtat de draga Basarabie a fost un examen, pe care majoritatea dintre noi îl promovează, însă cei mai slabi de înger renunţă repede şi se întorc acasă. Urc în autobuzul cu numărul 30, cică ducea spre centru, habar nu aveam de fapt unde ducea şi unde ar fi trebuit să mă lase, am mers la întâmplare. Am cumpărat din staţie bilet, aşa cum făcea toată lumea şi-am urcat. Mai departe nu am ştiut ce să fac cu acel bilet, căci nimeni nu făcuse nimic. În următoarea clipă am şi auzit în spatele meu „biletul sau abonamentul, domnişoară”. Foarte calm îi întind biletul, la care sunt invitată să cobor din autobuz şi să-l urmez pe domnul cu legitimaţie – am luat amendă din prima zi, nu compostasem biletul, abia venisem şi dacă s-ar fi compostat şi la Chişinău biletele aş fi ştiut, dar ghinion pentru mine, că în capitala Moldovei în trolebuze există taxatoare. Am trecut peste moment cu lacrimi în ochi. Nu-mi venea să cred că o dau în bară chiar din prima zi, deja mă gândeam: şi dacă nu rezist? (De parcă ajunsesem în China). După ce m-am plimbat toată ziua prin Cluj tot încercând să-mi rezolv problemele, spre seară am ajuns într-un final şi la cămin, împreună cu o altă colegă basarabeancă, dar care avea mai multă experienţă decât mine. Asemeni unei piese de muzeu eram privită de colegele mele, ţi-ar fi venit să zici că am căzut în mijlocul lor de pe o altă planetă, sentimentul a fost ciudat, la altceva mă aşteptam.
La un moment dat îmi sună telefonul. E prietena mea de la Bucureşti, îi răspund ca o adevărată româncă ce sunt, care-şi neagă apartenenţa la grupul moldovenilor supuşi vechiului regim de rusificare, dar îmi închide brusc telefonul. Rămân uimită, dar aştept ca să mă sune din nou. Aşa şi se întâmplă. Răspund, la care prietena de la capătul firului încearcă să se convingă de faptul că a format corect numărul. Îi zic că sunt eu, doar că încerc să mă adaptez la noile condiţii de trai, deci nu-mi mai permit să vorbesc aşa cum ştia ea că vorbesc de fapt. S-a obişnuit greu cu noua mea personalitate, dar mai apoi ne-am înţeles de minune. Nimeni nu mă bănuia că aş veni de dincolo de Prut, asta mă făcea să mă simt bine, căci aşa evitam să răspund la mai multe întrebări la care, poate că nici n-aş fi avut un răspuns pe măsură.
Mă uimea în fiecare zi frumuseţea ciudată şi veche a acestui oraş, dar şi mai mult mă uimea şi mă necăjea faptul că auzeam în toate părţile vorbindu-se ungureşte, iar eu nu înţelegeam nimic, nici măcar unde se termină un cuvânt şi unde începe celălalt şi dacă ar fi dorit cineva să mă înjure ar fi putut-o face liniştit… După aproape 3 ani de când sunt în Cluj, n-am reuşit să învăţ măcar un cuvât în maghiară…
Rătăceam ore în şir pe străzile Clujului cu harta după mine, încercam să învăţ de una singură oraşul, să-l descopăr, să mi-l însuşesc. Şi totuşi primele săptămâni au fost grele, pentru un pui de om care nu plecase în viaţa lui de lângă familie, s-a trezit într-o lume care nu-l aştepta. După aproape trei ani am reuşit să mă las „asimilată ” de acest oraş multietnic, care totuşi m-a primit cu căldură şi cu zâmbetul pe buze, chiar dacă acel zâmbet câteodată duhnea a ipocrizie şi aceasta nu pentru că Basarabia ar duce lipsă de aşa ceva, ci pur şi simplu, am simţit-o şi aici, atâta tot, că doar nu în zadar ne numim fraţi, m-am adaptat într-atât de bine, încât am prins şi accentul ardelenesc, aşa că dacă mă duc la Bucureşti nu mi se mai spune basarabeancă, ci simplu – ardeleancă.
Anul acesta, după mai multe încercări am reuşit să-mi depund dosarul pentru redobândirea cetăţeniei române, aceasta după un trist incident când cineva ne-a zis că cerşim cetăţenia unui stat care nu ne vrea, am iertat-o pe persoana respectivă, dar n-am uitat-o, voi păstra această amintire tristă pentru că e o parte din povestea mea, care nu ia sfârşit aici… Aştept să devin româncă, cu acte în regulă şi mai apoi – nu ştiu, las soarta să-şi spună cuvântul aşa cum o face de obicei, eu doar o urmez…