Interviu realizat de
Cristina Florescu
OFRR
Am văzut-o prima dată acum câţiva ani, când a venit la Clubul Femeilor de la OFRR, adusă de veterana noastră Suhaila. Se pare că i-a placut, pentru că nu numai că nu a mai plecat, dar a devenit membră activă a Organizaţiei. Atelierul a devenit slăbiciunea ei, şi asta nu numai pentru că are studii de grafică, ci şi pentru că e talentată şi „îi place tot ce e frumos”. Am cunoscut-o din ce în ce mai bine şi am văzut-o evoluând în timpul activităţilor OFRR, la care era nelipsită şi a discuţiilor pe care le purtam despre toate şi orice. Foarte curioasă şi atentă să ştie de ce şi să înțeleagă ce se întâmplă în noua ei lume în care voia cu tot dinadinsul să se integreze. Am urmărit şi încurajat progresele ei în limba română, pe care a învăţat-o cu noi la OFRR. Am fost lângă ea şi la rău, dar şi la bine. Am fost ca şi alte fete de la OFRR printre „invitaţii din partea miresei” la nunta ei, şi „mama” care i-a dat sfaturi după naşterea băieţelului (marea ei împlinire în ciuda statutului incert pe care îl avea la acea dată). Din toate aceste motive am rugat-o să vă povestească şi dumneavoastră câte ceva despre ea.
De cât timp sunteţi în România?
Era vara anului 2004 când eu şi mama mea am ajuns în România, venind din Iran.
Cum a fost acomodarea: social (locuinţă, limbă, salariu, bani, mâncare, prieteni) şi, dacă este cazul, profesională?
Nu ştiam deloc limba română, doar puţina engleza. Am început să învăţ cu un manual de limba româna pentru străini şi am învăţat mai multe prin cursurile şi activităţile de informare la care am participat. S-a întâmplat o schimbare radicală în viaţa mea, atunci când am hotărât să îmi întemeiez o familie. M-am căsătorit cu un conational care, din păcate, avea problem similare cu ale mele: lipsa dreptului de şedere în România, de pe urma respingerii cererii de azil. Primii paşi în această nouă viaţă au fost dificili pentru că ne-am confruntat cu probleme de locuinţă, acces la servicii medicale şi alte probleme cauzate de lipsa unui venit stabil, neavând dreptul de a lucra. Am fost lucrător comunitar la OFRR, participând activ la atelierul de creaţie al organizaţiei şi la organizarea de activităţi socio-culturale. Soţul meu a reuşit, de asemenea, să se angajeze la un prieten iranian care a binevoit să vină în sprijinul familiei noastre.
Câţi ani aveţi şi ce meserie aveţi?
Am 41 de ani şi sunt Graphic Designer.
Care sunt problemele pe care le consideraţi cele mai importante pentru dumneavoastră şi pentru cetăţenii străini stabiliţi în România?
Cred că toată lumea, şi tot timpul, avem nevoie de sfaturi şi informaţii, mai ales că noi suntem din altă ţară, iar integrarea presupune o cât mai bună cunoaştere a specificul ţării gazdă, a legilor scrise şi a celor nescrise.
Ce ne mai puteţi spune despre dumneavoastră. Consideraţi că v-aţi integrat?
Consider că da, deşi sunt conştientă de faptul că mai am multe de învăţat şi de luptat ca să am o viaţă sigură alături de familia mea. Mă bucur că am reuşit să îmi întemeiez o familie, am şi un băieţel de un an, am de asemenea prieteni de diverse naţionalităţi şi mă simt bine în România.
Cum este situatia acum? Ce proiecte de viitor aveţi?
Este mai bine decât înainte, dar mai avem probleme, ca toată lumea: probleme legate de plata chiriei, a întreţinerii, a servicilor medicale ş.a.m.d. Situaţia noastră este mai dificilă, ţinând cont de faptul că în familia noastră, numai o persoană (soţul meu) lucrează pentru trei. În ceea ce priveşte viitorul nostru, sună din ce în ce mai bine să ştiţi. Am reuşit să obţinem dreptul de şedere, iar prin asta vom dobândi o anumită stabilitate de care avem nevoie. Ne dorim, ca toată lumea, o viaţă liniştită şi un loc de muncă decent care să ne asigure aceea pâine de toate zile.
Puteţi face o comparaţie între ţara dumneavoastră şi România.
Da, sunt diferenţe foarte mari. În ţara mea, Iran, este dictatură, dar aici mă simt liberă.
Ce vă place mai mult aici?
Libertatea
Mâncarea românească vă place ?
Cum sa nu! Mai ales SARMALE!
Câteva cuvinte, sfaturi pentru comunităţile de refugiaţi şi migranţi.
Să se intereseze de problemele noastre comune şi să fim uniţi, să ne sprijinim reciproc. Iar românii să ştie că viaţa este foarte scurtă şi să nu ne lase pre mult timp în aşteptarea răspunsurilor privind viitorul nostrum în România, aici mă refer în principal la procedura de acordare a statutului de refugiat, care este de cele mai multe ori foarte lungă. În rest, sănătate şi viaţă îmbelşugată la toată lumea!