În România există în jur de 60 000 imigranţi legali, majoritatea dintre ei fiind arabi, turci, chinezi, moldoveni. Prezenţa cetăţenilor străini în România este un fenomen destul de necunoscut, deoarece nici ei şi nici media nu atrag atenţia asupra lui. Dar ce vor imigranţii de la România şi cum se simt ei aici cu adevărat?
Imigranții arabi
Primii cetăţeni ai unor state arabe precum Siria, Iordania, Egipt, Libia şi Liban au venit în România comunistă pentru a studia în anii 70-80, pe când România avea nişte acorduri oficiale cu anumite state arabe. În acei ani ţările comuniste din estul Europei susţineau ceea ce ele considerau a fi aliaţi anti-imperialişti, precum statele arabe. După căderea regimului comunist, câţiva dintre foştii studenţi care se întorseseră acasă după ce şi-au terminat studiile s-au hotărât să se întoarcă în România pentru a pune bazele unei afaceri într-un stat nou-democratic. Între 1992 şi 1995 un nou val, mai mic, de cetăţeni arabi a venit în România pentru a face afaceri. În sfârşit, în ultima parte a anilor ‘90, un număr semnificativ de refugiaţi irakieni şi palestinieni a ajuns în România.
Majoritatea imigranţilor arabi din România declară că sunt destul de mulţumiţi de viaţa lor aici. Familiile mixte (soţie româncă-soţ arab) reprezintă un fenomen obişnuit. De obicei, arabii preferă să nu menţioneze obstacolele pe care speră să le depăşească cu ajutorul comunităţilor lor şi prin eforturi personale. Ne-am oprit să vorbim cu câţiva imigranţi arabi într-un mall din centrul Bucureştiului.
„Ei bine, încă nu ştiu dacă o să rămân în România pentru totdeaua. Dar în ţara mea natală e război”, spune un tată irakian. Soţia lui şi cei doi copii se uită la el, vorbesc în arabă şi râd. Tânăra femeie nu înţelege româneşte foarte bine, deşi băiatul de 12 ani vorbeşte deja noua limbă. „Merg la şcoala irakiană şi e ok, sunt mulţumit”, spune băiatul cu o voce hotărâtă. Sora lui mai mică, care poartă hijab, zâmbeşte şi îi şopteşte ceva în arabă. Pare să o amuze întrebările ciudate puse fratelui ei. „Totuşi, copiii vor merge la un liceu românesc”, explică tatăl. Acesta lucrează în domeniul afacerilor şi se bucură de faptul că România „este un loc mai sigur” decât ţara lui natală.
„Îmi place România. Locuiesc aici de 25 de ani”. Isam este un alt irakian care iniţial a venit în România pentru a-şi face studiile. „Înainte să vin în România, am fost refugiat în Suedia timp de un an şi jumătate. Nu mi-a plăcut. Oamenii erau atât de reci. Aveam nevoie de o cultură mai apropiată de a mea, de o ţară unde oamenilor să le placă să vorbească, să danseze, să-şi facă prieteni”. Acum Isam este căsătorit cu o femeie din Republica Moldova. Copiii lui merg la o şcoală românească. Nu vorbesc araba acasă. „Copiii mei nu îmi vorbesc limba, dar sunt musulmani”, spune Isam cu mândrie. El spune că copiii lui se integrează foarte bine la şcoală: „Nu există discriminare. Profesorii chiar i-au încurajat pe elevii străini să facă nişte compuneri scurte pentru a-şi prezenta cultura colegilor români.” Dar ceea ce Isam urăşte cel mai mult este „eticheta de terorist” ataşată religiei sale: „Oamenii ar trebui să înţeleagă că noi nu suntem terorişti şi nu avem nimic de-a face cu Bin Laden. Religia noastră este „salam” (pace) şi tot ce ne dorim este să trăim în pace.” Isam vrea să-şi crească copiii în România; nu vizitează Irakul niciodată şi nu intenţionează să se întoarcă în ţara sa natală. „Aş vrea ca în ţara mea să fie pace şi democraţie”, spune cu tristeţe.
„Când o să fiu mare vreau să mă fac doctoriţă”, spune o fetiţă libaneză. „Ei, cu toţii visăm să ne facem doctori la un moment dat când suntem copii”, adaugă mama sa cu îndoială în voce. „Acum fiica mea merge la o şcoală libaneză din Bucureşti. Apoi va merge la un liceu arab, unde va învăţa şi româna. Iar apoi, bineînţeles, Facultatea va fi una în limba română.” explică tatăl său. El şi soţia sa au venit în România în urmă cu 12 ani din motive economice. Ei spun că românii sunt un popor primitor. „Aici există mai multă democraţie decât în Liban. Totuşi, birocraţia şi taxele sunt probleme serioase. Dar afacerile merg bine”, spune omul de afaceri libanez.
„Am plecat din Siria din mai multe motive, sociale, economice şi politice”, răspunde evaziv Yamin, un bărbat de 30 de ani din Siria. Şi el lucrează în domeniul afacerilor şi, deşi este în România doar de un an şi câteva luni, vorbeşte româneşte destul de bine. “Sunt ok. Lucrez aici şi pot spune că România este în regulă”, spune în încheiere.
Imigranţii asiatici
Conform statisticilor, în România există în jur de 4000 de imigranţi chinezi. Majoritatea chinezilor a venit în România după 1989, anul în care a căzut regimul comunist. Majoritatea dintre ei este implicată în activităţi comerciale mici. Chinezii preferă să trăiască în oraşele mai mari ale României: Bucureşti, Cluj, sau Constanţa. În Bucureşti mulţi chinezi s-au hotărât să se stabilească în cartierul Colentina, care este pe cale să devină un adevărat „Oraş Chinezesc”. Familiile mixte sunt destul de rare. În România nu există nici o şcoală chinezească, majoritatea copiilor fiind trimişi înapoi în China pentru studii odată ce ajung la vârsta şcolară.
Alţi imigranţi de origine asiatică din România vin din Pakistan, India, sau Vietnam. Imigranţii asiatici vorbesc cu aceeaşi reţinere ca şi imigranţii arabi despre problemele pe care le întâlnesc în viaţa lor de zi cu zi. Ne-am hotărât să le punem nişte întrebări unor grupuri de asiatici care se plimbau printr-un parc din nordul Bucureştiului într-o zi însorită.
„Nu ştiu dacă rămân în România definitiv, dar stau aici de 9 ani”, spune un om de afaceri chinez de vârstă mijlocie într-o română perfectă. „Aici cel mai greu lucru este să cumperi o casă. În rest, nu am de ce să mă plâng”.
Trei bărbaţi chinezi zâmbesc şi răspund în chineză. Nu înţeleg română deloc. Sunt nou veniţi. Se chinuie să înţeleagă întrebările, dar singurul răspuns pe care îl pot da este să-şi arate permisele de rezidenţă temporară.
„Străzile de aici sunt groaznice. Sunt multe gropi pe străzi şi e circulaţie mare”, spune Yang, o tânără chinezoaică. Are un mic magazin de haine. Locuieşte în România de 9 ani şi spune că oamenii sunt prietenoşi. „Românii sunt oameni de treabă în general. Din când în când, ţi se mai vorbeşte şi urât, dar acest lucru nu se întâmplă în mod obişnuit”, adaugă zâmbind.
„Ei bine, vă pot spune că sunt aici de 15 ani şi încă nu am cetăţenie română”, spune nemulţumit Iftikhar Ahmed, un pakistanez de 38 de ani. El crede că procedurile de obţinere a cetăţeniei române sunt mult prea complicate. „Ştiţi, există teste de limbă şi cultură, dar eu nu am mers la şcoală în România niciodată, aşa că de unde să ştiu eu răspunsul corect?”. Ahmed mai crede că nu e drept ca copiii lui născuţi în România să nu fie cetăţeni români. „Copiii mei vor putea solicita cetăţenia română doar atunci când au 18 ani”, explică acesta nemulţumit.
„Cetăţenia este o problemă”, recunoaşte la rândul său un pakistanez de vârstă mijlocie. „Trăiesc în România de 20 de ani şi încă nu sunt cetăţean român. Nici copiii mei nu sunt, deşi s-au născut aici”. Ahmed Zia crede că legislaţia română este mai dură decât cea a altor state din UE. “Am vizitat Germania, Marea Britanie şi alte state ale UE. Acolo au alte legi. Poţi deveni cetăţean după doar 5 ani de rezidenţă permanentă. În România nu e aşa”, spune el. „În alte ţări guvernul oferă locuinţe imigranţilor. Dar nu şi aici”, adaugă Ahmed. Se gândeşte o clipă. Spune că ar vrea să îmbunătăţească multe lucruri din România. „Afacerile mici ar trebui protejate mai bine”, spune Ahmed. Dar, cel mai important, copiii imigranţi ar trebui să aibă acces mai mare la educaţie: „Cetăţenii străini pot intra în sistemul românesc de învăţământ doar dacă plătesc. Asta e greu pentru noi, deoarece copiii nu vor primi cărţi gratuit de la şcoală, la fel ca alţi copii”, explică Ahmed.
Imigranţii din România nu sunt subiect de ştiri şi încearcă să evite conflictele cu majoritatea română. Totuşi, de cele mai multe ori evită să fie deschişi. Este de datoria mass-mediei să cerceteze mai în profunzime faptele ascunse legate de ceea ce înseamnă să trăieşti ca imigrant în România. Trebuie aduse în discuţie probleme legate de accesul la educaţie, sistem sanitar şi locuinţe, sau obţinerea cetăţeniei şi învăţarea limbii şi culturii române. Neîncrederea imigranţilor faţă de autorităţi este o altă problemă care necesită o mai mare atenţie: de cele mai multe ori imigranţilor le este teamă să mărturisească problemele cu care se confruntă.
Tânăra autoare a acestui articol a fost una dintre câştigătoarele concursului lansat de revista noastră. Ea va participa în luna februarie 2010 la o vizită de studiu în Franţa, la Marsilia, unde, alături de participanţi din Spania, Italia şi România, va descoperi demersuri interesante vizând integrarea migranţilor şi va putea analiza şi discuta provocările pe care le reprezintă gestionarea migraţiei în Uniunea Europeană. Vizita va avea loc în cadrul unui proiect Grundtvig –Parteneriate pentru învăţare, prin care Comisia Europeană susţine schimburi de experienţă în domeniul educaţiei adulţilor. O acţiune similară a avut loc în octombrie 2009 la Granada, în sudul Spaniei.
Aşteptăm în continuare propuneri de articole pentru revista noastră sau fotografii originale pe care să le utilizăm pentru ilustrarea diferitelor teme abordate în revista Migrant în România.
