Categorii
Articole

Spre o politică europeană privind gestionarea migraţiei

Călin Rus, Director, Institutul Intercultural Timișoara

Toamna anului 2009 reprezintă un moment important în procesul de structurare a unor politici comune privind migraţia la nivelul Uniunii Europene. La Consiliul UE din 10-11 decembrie 2009, în cadrul Preşedinţiei suedeze a Consiliului UE, se speră adoptarea „Programului de la Stockholm”, document de va sta la baza acţiunilor în domeniul justiţiei, securităţii şi afacerilor interne pentru următorii cinci ani (2010 – 2014). Gestionarea migraţiei şi armonizarea procedurilor de acordare a azilului sunt elemente importante ale acestui plan.

În 10 iunie Comisia europeană a propus, pe baza unui raport al unui grup de experţi, liniile generale ale acestui program, discutate la o primă reuniune informală a miniştrilor de interne în 15 iulie. Discuţiile au continuat şi în perioada următoare, incluzând şi consultarea Parlamentului European, pentru ca decizia finală să o aibă Consiliul. Având în vedere importanţa deciziilor ce vor fi luate, considerăm esenţială cunoaşterea propunerilor aflate în discuţie de către publicul larg şi implicarea activă a societăţii civile în formularea unor răspunsuri echilibrate, eficiente şi conforme principiilor de bază ale UE.

O evoluţie lentă cu ezitări şi amânări

Pentru a înţelege contextul dezbaterilor actuale este importantă analizarea evoluţiilor din acest domeniu pe parcursul ultimilor zece ani.

Tratatul de la Amsterdam precizează că politica privind imigraţia este unul dintre domeniile ce depăşesc competenţele naţionale şi presupune o responsabilitate a UE. Pe această bază a fost iniţiat la Consiliul European de la Tampere, în 1999, un proces ce viza definirea unei politici europene comune în acest domeniu. Acesta avea în centru trei idei principale:

  • Abordare comprehensivă, cu asigurarea unui echilibru între dimensiunea umanitară şi cea economică
  • Asigurarea aplicării unui tratament corect imigranţilor
  • Parteneriat cu ţările de origine (co-dezvoltare).

Cu toate acestea, chiar şi la ora actuală, nu există o politică europeană comună şi, în ciuda faptului că discuţiile privind migraţia ocupă un loc important pe agenda publică în numeroase ţări membre UE, persistă divergenţe semnificative între punctele de vedere ale unor guverne naţionale, cele ale instituţiilor europene, şi cele ale unor structuri ale societăţii civile. 

În anul 2000 Comisia Europeană a lansat o dezbatere pe această temă, recomandând o abordare comună a gestionării migraţiei, ţinând cont de

  • nevoile de dezvoltare economică şi demografică ale UE
  • capacitatea de primire a fiecărui stat membru şi relaţiile istorice şi culturale cu anumite ţări de origine
  • situaţia din ţările de origine şi impactul politicii privind migraţia asupra acestora (brain drain)
  • importanţa prevenirii excluziunii sociale, combaterii rasismului şi discriminării, şi a promovării respectului pentru diversitate.

În 2001 directiva propusă de Comisie privind lucrătorii imigranţi este respinsă şi se propune adoptarea Metodei Deschise de Coordonare pentru cooperarea europeană , iar în 2002 se adoptă un plan de acţiune pentru combaterea migraţiei ilegale şi proceduri comune de returnare a imigranţilor ilegali.

Dezbaterea este relansată în 2004/2005 rezultând un plan de politici privind migraţia legală, formularea unor principii comune de bază privind integrarea, şi adoptarea în noiembrie 2004 a Programului multianual de la Haga. Acesta include şi obiectivul adoptării până în 2010 a unui sistem European comun de azil. În 2007 – 2008 se fac noi paşi spre o politică europeană comună prin adoptarea unor directive europene şi alte documente privind returnarea sau integrarea.

Pactul european privind imigraţia şi azilul

Paralel cu demersurile iniţiate de Comisia europeană, problematica gestionării migraţiei a început să ocupe un loc important pe agenda publică în mai multe state membre, în unele cazuri acest lucru fiind asociat cu politicile europene sau având consecinţe şi în plan european. Cel mai mare impact l-a avut, fără îndoială, iniţiativa preşedintelui Franţei, Nicolas Sarkozy. Încă din primăvara anului 2007, în campania electorală, în contextul în care acesta a cerut adoptarea unui „Pact european privind imigraţia şi azilul” şi, consecvent acestei idei, a stabilit migraţia ca una dintre priorităţile preşedinţiei franceze a UE, în a doua parte a anului 2008, Pactul fiind adoptat de şefii de state ai UE în octombrie 2008. Acesta menţine unele dintre ideile anterioare dar adaugă priorităţi de natură represivă (întărirea controlului la frontierele UE, returnarea imigranţilor ilegali în ţările de origine) precum şi ideea „organizării migraţiei legale în funcţie de priorităţile, nevoile, şi capacitatea de primire a fiecărui stat membru”. Se afirmă de asemenea importanţa încurajării integrării şi sunt declarate inoportune regularizările în masă, aşa cum au fost ele practicate în unele state membre UE în urmă cu câţiva ani.

Programul de la Stockholm – între aşteptări contradictorii şi contestare

Aşa cum am menţionat, procesul de adoptare a noului program este la ora actuală în plină desfăşurare. Sunt deja cunoscute liniile generale ale textului aflat în discuţie, structurat în jurul celor 4 priorităţi formulate de Comisia europeană pentru domeniul justiţiei, securităţii şi afacerilor interne pe perioada 2010-2014:

  • Promovarea drepturilor cetăţenilor – o Europă a drepturilor
  • O viaţă mai uşoară – o Europă a justiţiei
  • Protejarea cetăţenilor – o Europă care protejează
  • O societate integrată pentru cetăţeni – o Europă a solidarităţii.

Punctul patru are în vedere, pe de o parte, formularea unei politici flexibile privind migraţia, care să ţină cont de nevoile pieţei muncii dar şi să susţină integrarea şi să combată imigraţia ilegală, şi, pe de altă parte, întărirea solidarităţii între statele membre în privinţa primirii de refugiaţi şi solicitanţi de azil şi definirea unor proceduri comune în acest sens.

Proiectul Programului de la Stockholm a suscitat dezbateri intense, atât la nivelul structurilor politice europene, cât şi la cel al societăţii civile. Reacţiile sunt diverse, mergând de la contestare totală, exprimată în scris sau prin manifestaţii şi campanii publice ce denunţă pactul ca o tentativă antidemocratică de restrângere a drepturilor fundamentale, până la susţinere sau formularea unor propuneri de amendamente. O analiză mai detaliată a diferitelor punct de vedere pe această temă este disponibilă pe site-ul www.migrant.ro. Vom continua să reflectăm şi în numerele următoare dezbaterile europene pe această temă şi să încurajăm cititorii să se implice în aceste dezbateri.